Pe când viitorul se va fi fost întâmplat sau poezia în spirit S.F.

Cronica volumului de poeme, Contact de Andrei Mocuța

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Andrei Mocuța (născut în 1985, la Arad) este poet, prozator și traducător, doctor în Filologie, profesor de limbi străine (engleză și franceză) și membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad. A debutat în anul 2006 cu volumul de proză Povestiri din adânci tinereți (Cartea Românească). Au urmat volumele: Porcilator (proză, Brumar, 2009), Trei povestiri (proză, Mirador, 2010), Șercan (proză, Dacia, 2012), Nu există cuvinte magice (poezie, Tracus Arte, 2013), Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie (eseu monografic – teza de doctorat, Editura Universității de Vest, 2015), Literatura (proză, Tracus Arte, 2015), Voi folosi întunericul drept călăuză (poezie, Cartea Românească, 2016), Superman vs Salinger (proză, Paralela 45, 2018), Portret al artistului după moarte (poezie, Editura Universității de Vest, 2020), Biblioteca Brautigan (un documentar) (volum hibrid, Casa de pariuri literare, 2021). De asemenea, a tradus volumul Ilustrată din Chinatown de Richard Brautigan (antologie poetică, Paralela 45, 2018). Cel mai recent material editorial al său este volumul de poezie, Contact, apărut anul acesta la Casa de pariuri literare. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Ceea ce atrage dintru început atenția asupra scrierilor lui Andrei Mocuța, fie ele în proză sau în poezie, este faptul că debordează de fiecare dată de noutate, de prospețime și de inedit, el fiind unul dintre puținii scriitori contemporani care reușește să se reinventeze cu fiecare nouă carte. Astfel, după un volum de proză fantasy, unul de poezii dedicate memoriei tatălui său, poetul Gheorghe Mocuța, și după un volum hibrid în care își dă frâu liber tehnicității scriitoricești, Andrei Mocuța ne surprinde acum cu un volum de poeme scrise în manieră S.F.

Noul său volum de poeme, intitulat, Contact, - un titlu ce trimite la bestsellerul lui Carl Sagan, are drept motto un fragment din romanul Solaris de Stanislaw Lem, care de altfel dă și cheia de lectură a poemelor: „Ceea ce ne mână nu este câtuși de puțin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem Pământul la limitele acestuia”. De ce spun că aceasta ar fi cheia? Pentru că la o lectură mai atentă, putem observa cum paradigma S.F., populată de navete spațiale și călătorii intergalactice, impusă atât în fiecare poem în parte, cât și în faptul că titlurile acestora sunt o serie de ani din viitor (între 2025 și 2070), nu este miza în sine a poemelor, ci mai degrabă pretextul, sau dacă vreți, decorul, elementul de inedit menit să facă lectura mai atractivă, subtextul poemelor, rămânînd unul în mare parte filosofic, existențialist, poetul neîncetând, de fapt, să își pună o mulțime de întrebări asupra rostului vieții, asupra singurătății omului în fața propriei persoane, asupra durerii și a angoasei, și nu în ultimul rând asupra iubirii, altfel spus, căutând să se dezvoltă la capacitatea sa maximă, spirituală, mentală și emoțională: „când m-am trezit/ nu/ era nimeni/ care să-mi taie cordonul ombilical/ și nimeni care să mă ia în brațe// nimeni care să îmi facă patul/ și nimeni care să mă legene/ înainte de culcare// m-am ridicat în capul oaselor/ și am privit prin hublou/ întunericul în care pluteam/ singur/ legat de un cordon ombilical/ care se întinde/ până/ departe spre Pământ”; „m-am gândit să scriu un mesaj/ pe prăjitorul de pâine/ și să-i dau drumul în spațiu// pe Pământ/ naufragiații folosesc acest cod/ atunci când aruncă/ o sticlă în mare și cer ajutor”.

Pe de altă parte, pe parcursul volumului, strecurate sau mai bine spus, camuflate în spatele terminologiei S.F., redescoperim mai toate temele care l-au preocupat de-a lungul timpului pe poet, și pe care le-a explorat și exploatat, în diverse maniere literare, în cărțile sale anterioare. De exemplu, cea mai pregnant prezentă este tema părinților, și cu deosebire a tatălui, plecat nu cu mulți ani în urmă dintre noi. Cu siguranță figura paternă va continua să fie prezentă in absentia, mult timp de acum înaninte în scrierile lui Andrei Mocuța: „mă înregistrez într-o serie de holograme/ una în care fac predicții despre viitorul îndepărtat/ alta în care citesc însemnările mamei/ din anul nașterii mele/ le-a scris într-un carnețel/ pe care mi l-a oferit/ imediat după ce am învățat să citesc// 12 ian 1985 – după un zbucium de cel puțin 7 ore/ se naște Andrei – Lucian/ bucuria e scurtă/ va fi internat la chirurgie/ infantilă și operat/ diagnosticul: stenoză duodenală prin/ pancreas inelar”; „anul acesta împlinesc vârsta/ la care tatăl meu a murit// parcă mi-e rușine/ să trăiesc mai mult decât el”. Se observă în poemele dedicate familiei, o oarecare tensiune, situată undeva între melancolie și durere, departe însă de orice formă de patetism sau sentimentalism lacrimogen, semn că poetul își gestionează foarte bine sentimentele, atât în viață cât și în literatură.

Dincolo de aceasta, nu lipsesc din noul volum nici trimiterile livrești, culturale sau chiar antropologice, prezente la rândul lor, din belșug, în toate scrierile anterioare ale lui Andrei Mocuța: „acel moment când descoperi prima oară o carte/ și îți place atât de mult/ încât te-ai duce direct la autor/ să-l iei în brațe/ dar nu poți/ pentru că ești la mama dracului/ în/ cosmos”; „nu știm ce facem cu alte civilizații/ esențial diferite de cea/ a noastră// în limba yaghan a băștinașilor Țării de Foc/ mamihlapinatapai/ se traduce printr-o situație/ în care două entități aflate față în față/ își doresc același lucru/ dar niciuna/ nu e capabilă să îl exprime prima”; „ți-ai așezat cartea deschisă pe pântec/ și/ mi-ai spus:// uite iubitule/ sunt/ un semn de carte// nu am avut prezența de spirit/ să te întreb la ce pagină/ erai/ țin minte doar titlul/ teoria apropierii/ acuși se fac 40 de ani/ de când o tot răsfoiesc/ dintr-un capăt în altul al culoarului/ în lumina artificială/ a navei/ însă semnul de carte/ nu/ îl mai găsesc”.

De bună seamă că nu putea lipsi nici fotbalul: „2047 - Borussia Dortmund câștigă Bundesliga/ după o pauză de 35 de ani”, cum nu putea lipsi nici predispoziția poetului spre umor, dar unul din acela subtil, menit mai curând să descrețească fruntea, să smulgă un zâmbet complice, decât să provoace hohote de râs (deși în cărțile anterioare reușește și acest efect, fără însă a atinge nici acolo, proporții grobiene): „s-a terminat toată rezerva de cafea// cum voi mai ști când/ e dimineață?” ; „trei zecimi de secundă galactică/ durează cât 600 de ani de așteptare/ nu mă grăbesc nicăieri”.

Așadar, noul volum de poeme semnat de Andrei Mocuța este unul cât se poate de inedit și de provocator, în urma lecturii căruia cititorul va fi cu siguranță, puțin mai înțelept sau măcar puțin mai echilibrat. Deja aștept noul material editorial al acestuia, fie că va fi în proză sau versuri, pentru că știu deja că va fi ceva nou, menit să îmi antreneze mintea, dar și sufletul.