Poezia, la vremea ieșirii în lumea largă

 

Cronica antologiei de poezie, Ce rămâne din viață/ What’s left of life de Robert  Șerban

(Editura Brumar, 2022)

 

Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018), Poemul curcubeu – un experiment (Casa de pariuri literare, 2021); precum și volumul de proză scurtă, Oameni în trening (Polirom, 2021). Recent i-a apărut și o antologie de poezie, în ediție bilingvă, intitulată, Ce rămâne din viață?/ What’s left of life. Selecția textelor și traducerea în limba egleză fiind semnate de Lidia Vianu și Anne Stewart. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Din prefața volumului, semnată de aceeași Lidia Vianu, reiese cât se poate de clar că scopul principal al acestui demers literar, nu este altul decât, cu o expresie profană, „scoaterea la export” a poeziei lui Robert Șerban, considerată de către antologatoare, ca fiind edificatoare pentru poezia românească contemporană, și pentru surprinderea spiritului românesc în general. Idei cu care sunt 100% de acord.

Sunt un cititor înrăit al poeziei lui Robert Șerban, citindu-i de-a lungul timpul, aproape toate volumele, mai puțin pe primele două, care nu se mai găsesc (dar se cer reeditate) și pot spune că ceea ce m-a frapat dintotdeauna la poezia sa, a fost faptul că este scrisă în marea ei majoritate, pe linia de întâlnire sau mai bine spus, de întrepătrundere a sacrului cu profanul, a transcendentului cu imanentul. Iar rezultatul acestei întâlniri este o poezie ce frizează misticul, fără însă a îmbrăca câtuși de puțin haina poeziei religioase, predispusă la dogmatizare, la moralism sau la extaz. Aș spune, cu o glumă, că Robert Șerban îl contrazice pe Mircea Eliade, care considera că între sacru și profan există falii marcante, întrucât în poezia sa, sacrul și profanul mai degrabă își dau mâna amical. Inițial, nu mi-am dat seama cum reușește acest melanj, dar cu timpul am, descoperit secretul; folosește umorul, dimensiunea ludică, drept „super glue” pentru a unii cele două aparente contrarii: „de fiecare dată când mă uit la cer/ mă întreb/ dacă lui Dumnezeu nu i se face rău/ când ne priveşte de la o înălţime/ aşa de mare”; „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată/ ce idee grozavă!/ ai exclamat// şi ţi-ai trecut fericită palmele dintr-una în alta/ ca atunci când nu ştii dacă e mai bine să aplauzi/ ori să mulţumeşti cerului// ţi-ai aşezat capul pe umărul meu/ şi ai şoptit/ ce idee grozavă// se vede că azi e duminică/ ziua în care Dumnezeu a fost/ în sfârşit/ liber”; „am cunoscut un om/ care a fost fulgerat/ în mijlocul câmpului// nu doar că n-a căzut din picioare/ ci a continuat să meargă/ legat cu fulgerul de cer/ ca o jucărie teleghidată// i-am spus neîncrezător că/ Dumnezeu e mare/ mi-a răspuns surâzând că/ Dumnezeu e copil”.

De altfel, spiritul acesta ludic, însoțește la tot pasul poezia lui Rober Șerban, făcându-și simțită prezența, când mai franc, când mai subtil, și în celelalte registre poetice, cum ar fi spre exemplu, în poezia de dragoste. Iar dacă în cazul poeziei, să-i spunem, spirituale, ludicul avea sarcina (asumată sau inconștientă) de a nu lăsa loc de rigorisme inutile, în ceea ce privește poezia de dragoste, aici rolul ludicului este acela de a înveșmânta experiențele amoroase într-o aură de candoare, astfel încât sentimentele să fie protejate de privirile prea indiscrete ale cititorilor posibil avizi de senzațional intim: „între hârtiile de pe birou/ era una pe care am scris numele femeilor/ iubite/ până acum// n-o mai găsesc/ am pierdut-o/ e semn că de mâine trebuie să-mi refac viaţa”; „eu chiar am intrat cu cizmele în viaţa ta/ aşa mi-ai spus/ după ce mi-ai deschis uşa:/ în apartamentul acesta e cam toată viaţa mea// aveam pantalonii băgaţi/ în nişte încălţări de piele înalte/ până sub genunchi/ le primisem cadou de la altcineva/ dar nu le purtasem niciodată/ fiindcă mi se păreau caraghioase şi puţin cam mari// am dat să mă descalţ/ dar pentru asta ar fi trebuit să mă ajuţi/ adică să mi le tragi pur şi simplu din picioare/ aşa că mi-ai zis:/ haide intră/ nu te descălţa/ la mine nu se descalţă/ intră/ haide// am păşit în sufragerie ca un domnitor în sala tronului/ rar şi apăsat/ m-am oprit/ deşi cu cizmele alea puteam să ajung/ nu doar până în dormitor/ nu doar la vecinii de dincolo de pereţi/ ci până la capătul lumii şi chiar mai departe// stai pe scaun pe canapéa/ unde vrei tu/ şi ai făcut un gest cu mâna/ care mi-a dat curaj/ dacă asta înseamnă să-ţi recunoşti inima/ fără să-i auzi bătăile// m-am aşezat/ iar după câteva ore/ ai dus uimită la gură aceeaşi mână/ şi ai şoptit:/ am vorbit câte-n lună şi-n stele/ de asta noaptea a venit mai repede peste noi// ştiam că trebuia să plec/ ba chiar voiam să plec/ m-am şi ridicat în picioare/ dar nici măcar o clipă/ o singură clipă/ cizmele alea caraghioase nu m-au ascultat”.

Tot cu acel umor generator de candoare se însoțește Rober Șerban și în poezia ce vizitează copilăria și sentimentul de înrădăcinare, de legătură cu strămoșii: „m-am urcat pe casa/ în care tata/ bunicul/ străbunicul/ s-au născut/ şi/ şi-au trăit viaţa// am încălecat-o/ aşa cum încaleci un cal/ dacă ai vreodată norocul/ şi m-am prins cu amândouă mâinile/ de coama acoperişului// mi-am simţit inima sus/ mai sus ca niciodată/ încât a trebuit să-nchid ochii/ ca să nu ţâşnească prin ei/ şi să-mi zboare”.

            Bineînțeles că Robert Șerban este la fel de bine ancorat, dacă nu chiar mai bine, și la timpul prezent, la familia lui, și în special la cei doi copii, Crina și Tudor, ce devin amândoi personaje în poemele sale: „Crina adună castane în mijlocul curţii/ şi e fericită că există un pom/ care face ouă maro// mă bate gândul/ să îi spun adevărul/ dar le-a aşezat deja în cuibare/ şi aşteaptă să vină păsările/ ca să scoată pui”. Și nu întâmplător am spus „personaje”, întrucât, în ciuda faptului că sunt preponderent minimaliste, poemele lui Robert Șerban sunt în egală măsură mici romane (sau scenarii de film, fiind și foarte cinematice), în sensul că, imaginile surprinse de el precum și dinamica pe care acesta le-o imprimă, oferă cititorului un adevărat spectacol imagistic: citești și totodată vizualizezi fiecare secvență, fiecare poem; citești și ai, parafrazând titlul unui mai vechi volum de poeme dintr-ale sale, cinema la tine-acasă.

            În încheiere aș mai vrea să spun doar faptul că, întăresc și acum, la final, cele spuse la începutul acestei cronici, și anume că Robert Șerban este un poet de referință pentru poezia română contemporană și că reușește să surprindă specificul românesc, în toate modurile sale de manifestare: spiritual/ sapiențial, ludic și sentimental, poezia sa fiind o perpetuă exemplificare și dezvoltare a tripticului blagian din poemul „Trei fețe”, în care jocul, iubirea și înțelepciunea se întrepătrund ca în structura unui ADN, acela al poporului român.