Când iubirea și simțul civic urcă de mână scara lui Andrei Velea

Cronica volumului, Imn tandru pentru dragoste libertate și distrugere de Andrei Velea

(Editura Vinea, 2021)

 

Andrei Velea debutează în anul 2010 cu placheta de poeme, Gimnastul fără plămâni (Editura Centrul Cultural Dunărea de Jos), continuând cu volumele: Hotel în Atlantida (poezie, Antares, 2011), Lumea e o pisică jigărită (poezie, Eikon, 2012), Orgoliul (proză, CCDJ, 2013), Plaja de la Vadu (proză, Brumar, 2013), Benzinăria Whiskey (poezie, Paralela 45, 2017), #Agora (roman, Brumar, 2018) și Omul vag (poezie, Eikon, 2021) și Imn tandru pentru dragoste libertate și distrugere (poezie, Vinea, 2021).

Titlul noului volum de poeme al lui Andrei Velea, trimite fără doar și poate la volumul lui Geo Bogza din 1947, Cântec de revolt de dragoste și de moarte. Iar dacă ar mai plana vreo urmă de îndoială în privința autorului căruia Andrei Velea îi aduce tribute pe această cale, mărturie stă motto-ul desemnat să străjuiască acest volum: „...un atentat la liniștea și confortul spiritual al lumii”, firește tot dintr-un poem de Geo Bogza.

Cu acest nou volum de poeme, Andrei Velea se semi-reinventează. Și am spus „semi-” pentru că nu asistăm la o schimbare radicală a poeziei sale, ci doar la o schimbare de estetică, acesta trecând de la o poezie preponderent minimalistă (cel mult de desfășurare medie), la un discurs amplu, de largă respirație, pigmentat cu repetiții ce au rol de refren și îmbibat cu acea energie proprie imnurilor, nu neapărat în sensul că ar putea fi cântate, ci în acela că se simte în poemele sale din acest volum, o dimensiune de manifest politic și mai ales civic.

Pe de altă parte, îl avem și pe vechiul Andrei Velea, cu perpetua sa peregrinare tematică între dragoste (vezi primele două volume) și poezie politico-civică (vezi volumul Omul vag), fragmentată sau mai bine zis unită de zaua poeziei satirice (prezentă cel mai pregnant în volumul Lumea e o pisică jigărită). Am putea spune, în acest sens, că el a realizat cu acest volum, o sinteză a poeticilor sale de până acum, le-a împletit pe toate și le-a ridicat la un alt nivel, în sensul că avem aici de a face și cu o construcție destul de amplă, de un concept (deși concept a avut și în volumul Benzinăria Whiskey), acela de imn, chiar dacă nu poate fi vorba despre ceea ce considerăm îndeobște a fi un imn, deci fără conotații patriotice, ci un altfel de imn, unul al fiorului și al fierberii interioare, care simt nevoia să țâșnească, să defileze, să se facă cunoscute, cu un soi de emfază bine temperată.

Încă de la primul poem (din cele cincisprezece ce formează întregul cărții), dragostea se împletește cu simțul politic și civic, în sensul că poetul se folosește de pretextul unei povești de iubire pentru a realiza o critică acerbă a orașului Galați, mai bine spus a administrației acestuia. Dar cel mai frumos poem de dragoste din acest volum rămâne, după părerea mea, cântec fără noimă/ a fost sau n-a fost, și aceasta deoarece aici Andrei Velea reușește să creeze o atmosferă în egală măsură intimă și diafană, folosind o suită de imagini, în mod paradoxal, cât se poate de prozaice, ba chiar aș îndrăzni să spun sorbide: „iubirea noastră a fost sau n-a fost, cântec fără noimă/ cântat la un fluier înfundat cu câlți într-o ruină/ cântec inutil printre plante cățărătoare,/ șobolani și viermi alunecoși,/ mers cu tălpile goale pe toate sticlele de vin sparte din lume/ iubirea noastră a fost sau n-a fost/ nu există martori, nu s-au pronunțat niciodată acele cuvinte/ fix când să le pronunțăm am dat bir cu fugiții/ ceea ce nu e pronunțat niciodată nu există/ iubirea noastră a fost sau n-a fost/ miraj conectat excesiv la rețelele de socializare,/ poem abrupt, inspirat sau simplă aberație/ a fost sau n-a fost”.

De altfel, imagistica joacă un rol foarte puternic în acest nou volum al lui Andrei Velea, în sensul că ea este cea care dă tonul muzicii, poetul reușind să plaseze imagini forte, imagini de impact atât vizual cât și mental, în punctele cheie ale poemelor. Iar aceste puncte cheie, împreună cu versurile-refren, dau și acea melodicitate, acea structură de cântec, de imn, de operă măreață.

Pe de cealaltă parte, cel mai bun poem politico-civic este de departe cel denumit aproape profetic, noua religie/ fericirea, în care poetul stoarce la maximum lămâia satirei și a ironiei celei mai amare, încercând să deschidă ochii celor care sunt gata să cadă în plasa „fericirii” oferite cu forța, prin intermediul tuturor canalelor media și/sau social-media, prin intermediul cărților de dezvoltare personală și bineînțeles prin intermediul consumerismului deșănțat, în numele bunăstării și al confortului, altminteri pe deplin meritate. De altfel, această paradigmă a „fericirii forțate” nu este sau nu ar trebui să fie câtuși de puțin străină nici celor care au trăit în comunism: „fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală/ dacă i s-ar descoperi formula precisă/ s-ar amesteca asfaltul tuturor străzilor cu ea,/ s-ar pune în toate alimentele/ și la fiecare magazin de cartier/ s-ar vinde salam cu fericire la kilogram/ s-ar folosi păsări colibri mecanice/ s-o răspândească din floare în floare/ până și în cele mai ascunse cotloane de pe Lună/ s-ar putea găsi particule rătăcite de fericire umană/ fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală/ prostită, umanitatea s-a jucat secole/ de-a rândul de-a războaiele/ ignorând fericirea individuală/ câtă naivitate trebuie să se fi ascuns/ sub toate frunțile încrețite ale trecutului/ umanitatea s-a deșteptat de parcă soarele/ ar fi secretat deodată cofeină/ fiecare-și așteaptă porția de fericire/ pe care o merită, care este scrisă/ în lumea în care a murit dumnezeu,/ fiecare știe că are dreptul la fericire,/ e un drept universdal, inalienabil,/ e scris în cartea umanității/ știm bine, știm, pentru porția de fericire se naște fiecare/ fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală”.

De bună seamă, vorbim despre un volum de poeme de maturitate. Nu este la îndemâna oricui să împletească atât de agil firele poeziei de dragoste cu cele ale poeziei-protest și cu cele ale satirei executate în egală măsură frust dar și cu subtilitate. Evoluția constantă a lui Andrei Velea, cu fiecare volum în parte, este una cât se poate de reală, dar mai cu seamă, vizibilă. Îmi place însă să cred că el nu se va opri aici din urcușul spre culmile poeziei, ci că va explora în contiunuare noi culoare de excaladare ale acestora, revenind, mai devreme sau mai târziu cu un volum și mai bun decât acesta.