Labiș, în luptă cu inerția roșie

 

Cronica romanului Labiș. Jurnalul pierdut de Cosmin Perța

(Editura Polirom, 2022)

 

Cosmin Perța (născut în 1982, în Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și și-a definitivat studiile literare la Universitatea din București, cu un masterat și un doctorat. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București. A publicat mai multe volume de poezie, proză și eseu. Debutează în anul 2002 cu volumul de poezie, Zorovavel (Grinta, Cluj-Napoca). Dintre celelalte volume de poezie amintesc: Santinela de lut (Vinea, 2005), Fără titlu (Paralela 45, 2011) și Cântec de leagăn pentru generația mea (Paralela 45, 2018). Ca prozator a debutat cu romanul, Întâmplări la marginea lumii (Cartea Românească, 2007) și s-a impus cu trilogia formată din romanele: Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015) și Arșița (Paralela 45, 2019). Cele mai recente apariții editoriale ale sale sunt: Anisia și uneltele fermecate (roman pentru copii, Polirom, 2021), Dispariția (roman, Polirom, 2021) și Labiș. Jurnalul pierdut (biografie romanțată, Polirom, 2022). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Labiș. Jurnalul pierdut face parte din colecția Biografii romanțate, coordonată de Adrian Botez. Pentru a crea o biografie cât mai aproape de adevăr, și cât mai puțin romanțată sau idealizată, Cosmin Perța a optat pentru o formulă inedită, aceea de jurnal fictiv, deși nu 100% fictiv, printre însemnările „reproduse din imaginație” regăsindu-se inclusiv file din jurnalul real al lui Nicolae Labiș. De altfel, acesta a considerat firesc să nu scrie nimic nedocumentat, consultând în prealabil cât mai multe surse bibliografice, în special volume de mărturii ale celor ce l-au cunoscut foarte bine pe poet, cum ar fi Stela Covaci, Lucian Raicu sau Gheorghe Tomozei. De altfel, lista completă a surselor cercetate se regăsește la finalul volumului.

Jurnalul „rescris” de Cosmin Perța are în vedere ultimii ani din viața lui Nicolae Labiș, mai exact intervalul 15 septembrie 1952, data admiterii poetului la Școala de literatură „Mihai Eminescu” (pe care va ajunge să o denumească cu amară ironie, „școala de oripilatură”) și ziua morții acestuia, 21 decembrie 1956. Deși este un interval de timp relativ scurt, putem observa foarte bine dinamica transformării acestuia din copilul precoce dar naiv, în tânărul, la fel de precoce, dar incredibil de lucid. Vedem de asemenea și lupta lui atât cu lumea literară, cât și cu sine însuși, dusă în numele credințelor sale legate de politică și poezie. Și nu întâmplător le-am așezat în ordinea aceasta, ci pentru că la Nicolae Labiș, va predomina întotdeauna ideea politică sau mai bine spus, idealul politic.

Și aici avem de a face cu poate cea mai virulentă controversă care s-a țesut în jurul lui Labiș, aceea că ar fi fost un poet tipic comunist, aservit partidului și cauzelor acestora. Moment în care se impune să facem, pe baza romanului biografic al lui Cosmin Perța, la rândul său documentat, o precizare: tânărul Labiș a fost într-adevăr, marxist, prin convingere. Dar el credea în marxismul originar, așa cum fusese el gândit de Marx. Ori în momentul în care a observat că între teoria acestuia și modul în care era înțeles și aplicat comunismul în România, era o diferență ca de la cer la pământ, el s-a dezis de Partidul Comunist Român, la care nu a aderat de altfel niciodată, ba mai mult, a început și și-a asumat activitatea subversivă de denigrare a acestuia: „Sunt un poet politic, mă consider așa, cred cu tărie în idealurile comunismului, dar în numele „revoluției” în care cred văd cum mi se refuză accesul la valorile exemplare ale literaturii. Comunismul lor pare total golit de marxism, de marxismul curat. Or, fără acela nu are sens. Epoca greșește, îmi e tot mai clar, și ceva în ființa mea se revoltă. Dacă e să aleg între creația spirituală și principiile lor revoluționare, o voi alege pe cea dintâi. Sunt un poet politic, dar nu pentru politica lor. Și, dacă marxismului curat îi opun un dogmatism obscur, demagogie și convenționalism, eu mă desprind de acestea și voi cânta în poemele mele doar amintiri, fapte trăite, sentimente și gânduri, infuzate de ce e mai bun în natura umană și de viziunea unei iluminări prin revoluția culturală în care cred”.

Un alt aspect important pe care pune accentul Cosmin Perța este atmosfera inchizitorială din cadrul Școlii de literatură: elevii sunt în permanență urmăriți și percheziționați, li se interzice cu desăvârșire orice contact cu literatura interbelică, considerată, de „mai marii literaturii” de atunci, ca fiind burgheză și decadentă, cea mai grea anatemă căzând pe operele lui Arghezi, Barbu, Blaga sau Bacovia. De altfel, o vizită la casa lui Arghezi de la Mărțișor, îi putea costa pe tinerii aspiranți chiar exmatricularea. Cu toate acestea, Labiș riscă enorm făcând un adevărat „trafic de carte vie”, frecventând anticariatele și aducând în internat o mulțime de cărți interzise, fapt ce nu va rămâne, de bună seamă, nepedepsit. În acest context se conturează și imensa prăpastie culturală și mai ales morală căscată între autorii aserviți Partidului, dintre care cei mai josnici se dovedesc a fi Sadoveanu și Beniuc, și grupul tinerilor scriitori aspiranți, cu inimi curate și însetați de literatură bună, ce gravitează, conștient sau nu în jurul lui Labiș, aici intrând Gheorghe Tomozei, Imre Portik, Aurel și Stela Covaci, Lucian Raicu, Radu Cosașu, Alexandru Andrițoiu, Ion Băieșu și alții. De altfel, Labiș observă cât se poate de bine prăpastia aceasta morală și nu pierde ocazia de a o amenda: „Este menirea poetului să spună adevărul? Eu cred că da. Cu ce costuri? Asta n-o mai știu. Este adevărul în sine poezie? Nu. Dar știu că fără de adevăr poetul e doar o paiață, indiferent de cât de talentat ar fi. Orice talent trebuie pus în slujba adevărului pentru a nu-l irosi. Aceasta este conceptia mea”.

O nuanță aparte în portretul pe care Cosmin Perța i-l face lui Labiș este raportarea acestuia la sine însuși; astfel, descoperim un Labiș având deplina conștiință a valorii sale, a talentului și precocității sale, dar totuși un Labiș în egală măsură modest, care își vede și punctele slabe și este conștient de faptul că mai are multe de învățat, că este loc de evoluție în poezia sa: „Mă acuză unii și alții că nu sunt „modest”. Sunt modest, dar nu în accepțiunea comună și limitată. Sunt conștient de înzestrarea mea poetică, sunt conștient că poemele mele sunt mult mai bune decât ale multora și sunt conștient că am un scop în viață pe care cei mai mulți nu îl au. Asta nu mă poate face modest așa cum își imaginează ei. E o prostie să fii modest în fața proștilor. Dar sunt modest pentru că îmi cunosc limitele, chiar dacă sunt mult peste ale altora, ele există. Sunt modest pentru că îmi cunosc locul și rolul în societate. Sunt modest pentru că nu cer și nu mă aștept niciodată la ceva nemeritat. Sunt modest pentru că nu urmăresc mărire, ci valoare, nu câștig, ci calitate. Sunt modest și recunosc talentul, măreția și valoarea altora, mulți, la fel de buni sau mai buni decât mine. Sunt modest pentru că urmăresc să fac doar binele și generozitatea mea este forma mea de modestie. Nu voi fi însă niciodată modest, adică supus, în fața nedreptății, a mitocăniei, a lipsei de valoare, a semidocților, a oportuniștilor, a înfumuraților, a dogmaticilor, a trădătorilor, dictatorilor, călăilor și limitațiilor cu pretenții de genii”.

Firește, descoperim în această biografie romanțată și alte fațete ale lui Labiș, cum ar fi dragostea sa față de familie, și în special față de sora sa mai mică, Margareta, atașamentul față de locurile natale și față de lumea satului, în general, și nu în ultimul rând, lupta sa interioară pentru relația cu valorile religioase, acutizată mai cu seamă de aderarea ideologică la valorile marxismului, care presupun printre altele și negarea oricărei forme de evlavie religioasă. Altfel spus, un Labiș complex, adeseori controversat, dar un Labiș cât se poate de viu, de uman, de real. Cosmin Perța reușește din plin să îl readucă în atenție pe acest poet-fenomen, până mai ieri amenințat de uitare. După lectura Jurnalului pierdut, am început să citesc poezie de Labiș, deci față de mine, autorul a câștigat pariul. Sunt convins că și față de alți cititori. În ceea ce mă privește, recomand cu toată încrederea Labiș. Jurnalul pierdut.