Cronica romanului Scrisoare
pentru un copil niciodată născut de Oriana Fallaci
(Editura Lebăda Neagră, 2022)
Oriana Fallaci (1929 - 2006) a început studiile în
medicină și chimie, la Universitatea din Florența, s-a transferat ulterior în
domeniul artei, dar nu a absolvit facultatea. În anul 1946 debutează ca
jurnalist, fiind corespondent special pentru ziarul italian Il Mattino dell`Italia central. Începând
cu anul 1967, a fost corespondent de război în Vietnam, Orientul Mijlociu și
America de Sud. A realizat interviuri foarte incomode cu personalități marcante
ale politicii secolului XX: Yasser Arafat (om politic palestinian), Golda Meir
(prim-ministru israelian), Indira Gandhi (prim-ministru al Indiei), Deng
Xiaoping (politician chinez) sau Henry Kissinger (secretar de stat american). A
fost un adversar redutabil al Islamului, pe care l-a considerat noul fascism,
contestând modul în care erau tratate femeile musulmane. A militat de asemenea
împotriva avortului. Cărțile sale au fost traduse în peste 21 de limbi și au
fost recompensate cu numeroase premii internaționale pentru pace, progres,
cultură și pentru jurnalism. La editura Lebăda Neagră din Iași, au apărut în
seria de autor Oriana Fallaci, volumele: Sexul
inutil. Călătorie în jurul femeii (2021), Cele șapte păcate ale Hollywoodului (2021) și Scrisoare pentru un copil niciodată născut (2022). Asupra celei din
urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Aș începe, în mod atipic pentru mine, cu un citat din
carte, mai exact, cu primele rânduri ale cărții, și aceasta din două motive:
atât pentru faptul că stilul Orianei te cucerește de la primele cuvinte, cât și
pentru că din aceste prime fraze ne facem cea mai exhaustivă imagine asupra
întregului context în care urmează să se desfășoare acțiunea romanului: „Noaptea trecută am știut că exiști: picătură
de viață scursă din neant. Stăteam în întuneric, cu ochii larg deschiși și
brusc, în acel întuneric, s-a aprins o scânteie de certitudine: da, erai acolo.
Existai. Ca și cum primisem un glonț în piept. Mi-a stat inima. Și când a
început iar să bată, cu bubuituri surde, bombardamente de stupoare, mi-am dat
seama că mă prăbușesc într-un hău în care totul era confuz și înspăimântător.
Și iată-mă acum, ferecată într-o frică ce-mi scaldă chipul, părul, gândurile.
Mă pierd în ea. Încearcă să înțelegi: nu e frică de ceilalți. Nu-mi pasă mie de
ceilalți. Nu e frică de Dumnezeu. Nu cred în Dumnezeu. Nu e frică de durere. Nu
mă tem de durere. Mi-e frică de tine, de întâmplarea care te-a smuls din neant
pentru a te agăța de pântecele meu. N-am fost niciodată pregătită să te
primesc, chiar dacă te-am așteptat îndelung. Mi-am pus mereu cumplita
întrebare: dacă nu ți-ar plăcea să te naști? Dacă într-o zi mi-o vei reproșa
strigând:
- Cine ți-a cerut să mă aduci pe lume, de ce m-ai adus aici, de ce?”.
Așadar, avem de a face cu o femeie cu convingeri
secularist-umaniste (ceea ce din start ne spune că nu trebuie să judecăm cele
expuse în roman, din perspectivă religioasă), care realizează că a rămas
însărcinată, iar acest fapt o tulbură peste măsură, pentru că în mintea ei se
instalează o întrebare cât se poate de legitimă: deși ea și-a dorit întotdeauna
un copil, nu poate totuși să nu se gândească dacă nu cumva copilul nu vrea să
se nască? Dacă născându-l îi nesocotește libertatea de a nu exista în lumea
aceasta. Ce nu reiese însă din acest fragment sunt două date ale problemei care
o complică foarte mult, ajungând într-un fel sau altul să determine și
deznodămânul poveștii, care va fi unul fără happy-end, cum de altfel sugerează
și titlul, și anume: prima: sarcina a survenit în urma unei relații nesigure,
oarecum pasagere, cu un bărbat imatur, nepregătit să își asume rolul de tată,
și care nu vede decât soluția avortului; a doua: totul se petrece într-o
societate într-atât de pervertită de libertinaj, de secularism, de ideea de
carieră și de frica de asumare, încât absolut toată lumea din jurul ei,
prietena ei cea mai bună, medicul ginecolog sau șeful de la serviciu, o sfătuiesc
să avorteze, fiecare dintre aceștia invocând diverse pretexte, care mai de care
mai egoiste, centrate însă toate în jurul valenței ei de „femeie tânără cu o
carieră de succes ce nu merită întreruptă de apariția unui copil”. Singurii
care au făcut excepțieau fost părinții ei, care au asigură că vor fi alături de
ea indiferent de ce decizie va lua în legătură cu sarcina. Așa se face că, deși
în primă fază, ea este decisă să păstreze sarcina, toată această avalanșă de
voci care îi strigă pe diferite tonuri: „avortează!”, „scapă de acest obstacol
inutil din viața ta”, „fii o femeie liberă”, o fac să își pună întrebări tot
mai serioase în legătură cu rostul și urmările aducerii pe lume a unui copil.
Ba mai mult, inoculându-i-se ideea că este posibil să fie o sarcină cu probleme
în urma căreia ea ar putea să moară la naștere, ajunge chiar, să pună în balanță dreptul la viață al
copilului cu dreptul ei la viață, sau mai bine zis, dreptul la viață al unei
făpturi încă nedesăvârșite din punct de vedere biologic, cu dreptul la viață al
unei persoane care are toată viața înainte.
Iar toate aceste gânduri îi sunt transmise punct cu punct
fătului ce se dezvoltă în pântecele ei, romanul fiind scris aproape 100% sub
forma unei lungi scrisori adresate acestuia, așa cum de altfel aflăm încă din
titlu. Iar fătul pare să fi receptat absolut fiecare mesaj al mamei sale (fapt
ce amintește și de cazul fătului din Copilul
divin de Pascal Bruckner), iar decizia de a nu se mai naște, i-ar fi
aparținut în totalitate lui, așa cum reiese din cele mărturisite, post-mortem
(dacă termenul poate fi folosit și pentru moartea fătului în pântec) mamei
sale, pentru a-i liniști conștiința și pentru a o asigura că nu a greșit cu
absolut nimic pe toată perioada în care l-a purtat în pântece.
Așadar, avem de a face cu un roman, deși de mici
dimensiuni (aproximatix 130 de pagini), de o complexitate uluitoare, antrenând
teme și idei din sfera psihologiei, a filosofiei, a medicinei, a dreptului, dar
mai ales a bio-eticii, dar cumva acea parte a bio-eticii care nu presupune și
implicarea religiosului, ci care privește și analizează viața, în sine, ca
proces de sine stătător. Deși sunt și teolog, am ales de la bun început să
citesc și să analizez această carte ținând seamă exclusiv de orientarea religioasă
a autoarei, sau cel puțin a personajului. Așa că nu voi emite, în niciun fel,
păreri teologice cu privire la avort sau la dreptul la viață. Ce rămâne însă,
și asupra acestui aspect ar merita reflectat îndelung, este lupta femeii, a
mamei care nu a mai putut fi mamă, cu propria ei conștiință, care în contextul
dat, funcționează poate chiar mai apăsător decât frica de a răspunde în fața
lui Dumnezeu.
Fără a se substitui și fără a nega sau bagateliza poziția
Bisericii în problema avortului, consider că și varianta propusă de Oriana
Fallaci prin prisma acestui roman, trebuie să fie luată în calcul atunci când
am fi tentați să judecăm în vreun fel sau altul, o femeie care alege să dispună
de viața ei sau a fătului din pântecele ei. Pentru că, oricum am privi noi
lucrurile din afară, cea care rămâne față în față cu propria ei conștiință,
este tot femeia. Iar în fața conștiinței, nu se știe niciodată cine este de
fapt călăul și cine victima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu