O nuvelă smerită, deplin dostoievskiană

Cronică la nuvela „Smerita” de F. M. Dostoievski

(Editura Revistei Timpul, 2022)

Feodor Mihailovici Dostoievski este considerat de către majoritatea iubitorilor de literatură, ca fiind cel mai mare scriitor din toate timpurile, parte pentru intensitatea psihologică a scrierilor sale, parte pentru încărcătura existențialistă a acestora. De regulă, la baza acestei urcări pe piedestal stau marile sale romane: Frații Karamazov, Idiotul sau Crimă și pedeapsă. De multe ori, măreția acestor capodopere, plasează într-un con de umbră, scrierile de mai mici dimensiuni ale acestuia. Nimic mai greșit. Recent, a fost editată la Editura Revistei Timpul, nuvela Smerita, în traducera lui Mihail Vakulovski, având și o prefață generoasă, cât un mic studiu introductiv, semnată de Mihai Vacariu. Încă din această prefață aflăm că „Cioran spunea în Caiete că s-a întors să citească nuvela Smerita de cinci ori pentru a înțelege de ce s-a sinucis biata fată și că de fiecare dată când a citit-o a fost „la fel de răscolit ca la prima lectură”. Iar Ion Ianoși, exegetul dostoievskian, o consideră „nestemata” lui Dostoievski”. Așadar, pornim la drum cu două recomandări cu greutate.

Smerita este printre cele din urmă scrieri dostoievskiene, dar și nuvela poate cea mai deplin dostoievskiană, în sensul în care avem aici de a face cu o sinteză cât se poate de bine realizată, atât din punct de vedere stilistic, cât și ca esențializare efectivă, a gândirii marelui scriitor rus. Regăsim contrase, în cele mai puțin de o sută de pagini, bine îmbibate de cel mai pur existențialism rusesc, toate marile teme ale lui Dostoievski: liberul arbitru, dualitatea bine-rău, raportarea omului la Dumnezeu, și bineînțeles, ba chiar în cea mai mare măsură, relația dintre bărbat și femeie, despre care Nikolai Berdiaev afirmă în studiul său, Filozofia lui Dostoievski, că este sortită dintru început eșecului, și aceasta deoarece: „Erosul la Dostoievski este exclusiv dionisiac, împătimește individul. Calea omului dostoievskian este pardosită cu suferințe. Iubirea este o erupție vulcanică, o explozie înfricoșată a firii pasionale. Această iubire nu cunoaște lege, nici forme. Prin intermediul ei se întrevede adâncul firii umane. După ce arde pasionat, erosul îngheață brusc. Cel care a iubit, nu se mai revarsă inform, devine un vulcan stins”.

Pe scurt, subiectul nuvelei poate fi rezumat astfel: un cămătar, fost ofițer în armata rusă, ia de soție o tânără fată orfană (poate prea tânără, el având 41 de ani, iar ea, 16), ce-i drept, mai mult din milă, pentru a o scoate din casa mătușilor sale netrebnice, în care aceasta avea rol de Cenușăreasă. Imediat după nuntă, de cum o aduce în casa sa, acesta instituie o suită de reguli cât se poate de restrictive pentru soția sa, pe care de la bun început a considerat-o „smerită”, dar mai curând în sens peiorativ, decât duhovnicesc, adică fără perspectiva de a se revolta într-un fel sau altul împotriva sa, drept pentru care, la scurt timp după (ne)fericitul eveniment, între cei doi se instalează o atmosferă apăsătoare. Orbit de prima sa impresie față de ea, aceea că este o ființă „smerită” și deci cumva retrasă în sine, cămătarul nu acordă o mare importanță acestei stări de fapt, și ca atare nici nu se grăbește să găsească soluții. Dar cumva el remarcă la soția lui niște schimbări de comportament care îl pun pe gânduri. Ba mai mult, la un moment dat, află că aceasta nu era chiar atât de cuminte pe cât o credea, ci că există chiar posibilitatea de a nu-i fi fidelă. Se naște astfel un joc de-a șoarecele și pisica, desfășurat când pe mutește, când în crize de isterie, un joc ce se sfârșește tragic, fata aruncându-se de la etaj, într-un gest inexplicabil, cu atât mai mult cu cât ținea și o icoană în brațe.

De altfel, întreaga nuvelă este scrisă cumva retroactiv, fiind de fapt un fel de jurnal al gândurilor cămătarului, aflat la căpătâiul defunctei sale soții, acesta oscilând perpetuu între a-și asuma pe deplin vina pentru tragedia petrecută, și a o scoate pe ea singura vinovată de tot răul care s-a întâmplat între ei, teribila dualitate dostoievkiană manifestându-se și aici din plin. Ceea ce este și mai interesant, este faptul că nu avem decât strict varianta lui, astfel încât, povestea rămâne învăluită într-o horă de semne de întrebare, citiorul neaflând niciodată care au fost adevăratele motive ale sinuciderii „smeritei” (cel mai probabil nici Cioran nu a descoperit acest mister, după cele cinci lecturi ale nuvelei).

În concluzie, Smerita chiar poate fi considerată nestemata lui Dostoievski, fiind poate cea mai dostoievskiană dintre scrierile acestuia. Iar inițiativa celor de la Editura Revistei Timpul, de a o traduce pentru prima dată în limba română, prin intermediul lui Mihail Vakulovski, unul dintre cei mai prolifici traducători din literatura rusă, este una nu doar salutară, ci cât se poate de lăudabilă, aceasta sporind în bibliotecilor iubitorilor de Dostoievski, zestrea literară lăsată de acesta lumii întregi.