Să nu uităm această dată: 28 iunie 1940

Cronica volumului Proză scurtă cu Postludii de Augustin Nacu

(Editura Tracus Arte, 2013)

 

Augustin Nacu (născut la 18 august 1964 în orașul Chișinău), a absolvit liceul româno-francez "Gh.Asachi" în 1981 și Institutul de Medicina (actuala Universitate de Medicina și Farmacie "Nicolae Testemiteanu") din Chisinau în 1987. A fost medic între anii 1987 și 1990. Din 1991 a activat în presă.  A lucrat și colaborat la reviste din Republica Moldova, România, Franța, în care a publicat proză, eseuri, publicistică, traduceri din franceză și rusă. A debutat cu proză în volumul colectiv Dintre sute de catarge '90 (Chișinău). Au urmat volumele: Generația mea (Cartea Românească, 1999), Proză scurtă cu Postuludii (Tracus Arte, 2013) și Scrum (Tracus Arte, 2014). Este membrul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. În cele ce urmează mă voi apleca asupra penultimului său volum, Proză scurtă cu Postludii, și o voi face din simplul motiv că este un volum cât se poate de actual și astăzi, chiar dacă de la apariția sa s-au scurs nouă ani.

De ce este un volum încă actual? Pentru că în afară de cele două Postludii de la finalul volumului, toate textele cuprinse în carte au legătură cu invazia sovietică în Basarabia, din data de 28 iunie 1940 și cu urmările catastrofale ale acesteia. Autorul însuși ne mărturisește în prezentarea cărții sale, faptul că acest volum i se datorează în mare parte tatălui său, trecut între timp la cele veșnice, care i-a povestit toate acele istorii tulburătoare, parte din ele trăite personal, parte auzite de la prieteni și colegi de generație. Tehnic vorbind, am putea spune că avem de a face cu povestiri „la mâna a doua”, și chiar dacă Augustin Nacu, din modestie, spune că acestea ar fi avut un farmec aparte dacă ar fi fost scrise chiar de către tatăl său, cu siguranță că și experiența sa scriitoricească și jurnalistică și-a adus o contribuție substanțială la forma finală a acestor istorii, care dincolo de stilul literar, altminteri unul limpede și concis, cum o cer rigoririle estetice în astfel de circumstanțe, rămân importante mai cu seamă prin conținutul lor intrinsec, istoric, memorialistic.

 Avem așadar nouăsprezece proze scurte despre urmările invaziei sovietice din Basarabia, unele mai tragice, altele mai degrabă surprinzând resentimentele celor implicați, unele mustind de duioșie, altele urlând încă de durere și nedreptate, urmate de două Postludii, despre care voi spune câte ceva spre final. Dintre cele dintâi, cel mai mult m-a impresionat Cruciulița, în care se povestește despre un soldat român, înregimentat însă în armata sovietică, căzut prizonier la nemți, ce a scăpat din captivitatea germană și căruia, după încetarea focului, i-a fost dat să păzească la rândul său un grup de prizonieri nemți, puși să scoată lut pentru repararea unei cazemate, undeva într-un oraș din Letonia, slujbă în care a dat dovată în primul rând de omenie, dar și de disciplină militară și demnitate națională: „Chiar în prima zi, stând pe o piatră, cu automatul alături, și uitându-se cum săpau lutul galben acei prizonieri cam la cinci metri de el, Vornicescu scăpă, cu un suspin în glas:

- Of Doamne Dumnezeule, pentru ce sunt vinovați oamenii ăștia?

Deodată, unul dintre prizonieri a lepădat hârlețul și s-a îndreptat spre soldatul sovietic, care, la rându-i, a înșfăcat automatul și s-a ridicat, privindu-l surprins, pe cel care se apropia și care, oprit în fața lui, l-a întrebat românește:

- De unde ești, camarade?

- Din județul Lăpușa, scoase Gheorghe, nu mai puțin surprins.

- Iar eu sunt din județul Cetatea Albă, i-a zis neamțul. Mă cheamă Weber și am gradul de maior. Sunt german din sudul Basarabiei și am absolvit liceul din Cetatea Albă. A fost o înțelegere între Hitler și Stalin ca toți germanii din sudul Basarabiei să plece în Germania în august și septembrie 1940. Când am ajuns acolo, toți bărbații apți pentru armată au fost mobilizați și trimiși pe front. (...)

- Am o rugăminte, Georgică, i s-a adresat maiorul. Dă-ne voie să căutăm ceva de mâncare în satul apropiat. Până ieri ne-au păzit soldații ruși și nu s-au purtat prea bine cu noi. Odată ce suntem amândoi din Basarabia, fii bun cu noi. Plecăm patru și ceilalți muncesc aici.

- Am înțeles, domnule maior, zise Vornicescu, pe deplin conștient de păricolul căruia i se expunea acceptând propunerea neamțului, dar și pătruns pe neprins de veste de un anume respect pentru  un superior care, deși, formal, era un inamic, îi vorbea limba și cu care mai era și pământean. Gheorghe a rămas doar cu cei șase prizonieri care scoteau lut, privind mereu spre sat, cu teamă că cei patru  nu aveau să se mai întoarcă, până când îi zări pe aceștia din urmă sosind cu mai multe legături în mâini. Bucuros că nu se înșelase, Vornicescu s-a ridicat în poziția de drepți și a exclamat, în timp ce aducătorii de merinde mai erau la vreo zece pași distanță:

- Să trăiți, domnule maior!”

Referitor la cele două Postludii, avem aici de a face cu două proze scurte, diferite ca stil atât față de restul textelor legate de fatidicul moment 28 iunie 1940, cât și între ele, în care este cât se poate de clar că autorul a experimentat noi forme de exprimare. Cel dintâi „postludiu” este puternic impregnat de realism magic, pe când cel de-al doilea este 100% realist, ancorat în atmosfera aproape postumană a zilelor noastre. Întrucât nu fac propriu zis parte din canonul principal al cărții, nu voi spune aici mai multe despre ele, decât că sunt la rândul lor două proze interesante atât ca stil, cât și ca subiecte,  și că sunt demne de a fi citite cu același interes ca și celelalte.

În încheiere, aș spune doar că acest volum de Proză scurtă cu Postludii, semnat de Augustin Nacu, poate sta, fără doar și poate, alături de romanul lui Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihail Mihailovici, ambele contribuind la neuitarea acestei date însângerate din istoria României Mari: 28 iunie 1940. O dată ce nu trebuie uitată, nici de români, nici de cei care astăzi își spun moldoveni, și nici de către celelalte țări care sunt, într-un fel sau altul, amenințate de tendințele hegemonice atât ale Rusiei, cât și ale altor țări, așa-zis, puternice.