Horia sunt eu!

Cronica romanului Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte de Alexandru Lamba

(Editura Litera, colecția Biblioteca de proză contemporană, 2022)

 

Alexandru Lamba (născut în 1980, la Brașov), este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, iar în prezent activează în domeniul IT. În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013. A publicat romanele: Sub steaua infraroșie (Editura Tritonic, 2016) și Arhitecții speranței (Editura Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (Editura Herg Benet, 2018) și volumul Cărări pe gheață, primul din seria YA, Stele și gheață (Editura Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (Editura Geek Network, 2018), ilustrat de Alexandra Gold. A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: Știință și tehnică, Almanahul Anticipația (Editura Nemira), Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF (Editura Nemira), Revista Galileo (Editura Millennium). Cel mai recent material editorial al lui Alexandru Lamba este romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, apărut anul acesta la editura Litera, în colecția Biblioteca de proză contemporană, având o prefață semnată de Liviu G. Stan. Asupra acestuia din urmă vă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Trebuie să recunosc, nefiind un cititor frecvent de S.F. & Fantasy, numele lui Alexandru Lamba îmi era aproape complet necunoscut (îl văzusem fugitiv pe coperta volumului Singurătatea singularității), și din păcate pentru mine, nu mai citisem nimic semnat de acesta. Iar romanul de față l-am citit la recomandarea directă a lui Liviu G. Stan.

Aș spune dintru început, că în ciuda bibliografiei lui Alexandru Lamba, noul său roman nu are nimic de a face cu sfera S.F. & Fantasy și nici măcar cu cea a literaturii pentru adolescenți. Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte este un roman cât se poate de realist, profund psihologic, câtuși de puțin facil, atingând inclusiv o sferă mai puțin exploatată în literatura română contemporană, și anume tema religiosului, sau mai bine zis, a întâlnirii dintre lumea credinței și lumea profană (fiecare capitol are drept motto câte un sfat duhovnicesc, atribuit unui oarecare părinte Ghenadie, care în roman apare doar ca personaj episodic), fapt care m-a și determinat să citesc romanul înaintea altora care încă așteaptă în TBR.

Deși narațiunea se petrece la persoana I, avem totuși un personaj narator cu o identitate proprie, ceea ce din start exclude varianta autobiografismului. Este vorba despre Horia, un tânăr corporatist, cu o viață aparent obișnuită, poate puțin prea obsedat de ideea morții, căsătorit cu Mirela, căreia deja începe să îi observe pe chip semnele trecerii anilor, prins la job într-un anturaj relativ plăcut, cu excepția lui Călin, „stresul tuturor”, un personaj semi-anonim, dar care cumva ajunge să declanșeze nebunia generală în viața lui Horia.

Ce s-a întâmplat mai exact? Pe scurt, într-o zi, în pauza de masă, Călin le povestește tuturor despre cum Horia i-a povestit cândva demult, că în copilărie omorâse o pisică. Coincidență sau nu, la câteva zile distanță, pisica colegei de la HR este găsită aproape moartă (va și muri ulterior) iar toate suspiciunile se îndreaptă în mod automat spre Horia, care devine persoana non grata în firmă. Deși se stie nevinovat, coroborat cu gândurile sale despre moarte, Horia ajunge să își pună o mie de întrebări legate de implicarea sa în nefericitul eveniment. Iar acesta a fost, cum ar spune el, „primul click”. Ce a urmat? Pentru a nu povesti prea multe și a nu răpi cititorului plăcerea lecturii, voi spune doar câteva cuvinte cheie: condamnarea la moarte a unui erou de război (involuntară), uciderea unui om (nepremeditată), neasumarea acesteia, divorțul, câteva bătăi (dintre care una aplicată unui copil), blasfemii picturale.

Așadar, ingredientele perfecte pentru ca mintea, sau mai bine spus conștiința lui Horia să se transforme într-un iad, devenind întruparea perfectă a metaforei biblice despre „viermele care nu doarme niciodată”. Un iad care îl pune în situația de a-și „căuta un purgatoriu”, așa cum bine punctează Cristina Bogdan în textul de pe coperta a patra a cărții. Un purgatoriu și poate chiar izbăvirea. Pentru aceasta, încearcă să izbăvească la rândul său din iad, un fost boxer și interlop, și o femeie de moravuri ușoare. Aparent, cu aceștia reușește. Dar cu el?! Un posibil răspuns ar putea veni din finalul romanului: „Scăunelul a căzut cu un „poc!” scurt, funia s-a întins. Iuda i l-a vândut pe Iisus lui Pilat. Eu am cumpărat-o pe Maria Magdalena și i-am dat-o Mântuitorului. Pentru asta poate că-mi vor fi iertate din păcate. Pentru asta și pentru că în buzunarul meu se odihnea telefonul cu filmulețul care avea să elibereze alți doi oameni nevinovați, singurii cărora le făcusem rău cu bună știință. „Atât pot plăti, Doamne. Dacă-i destul, fie primit. Dacă nu, dracu’ să ne ia pe amândoi”. Un final cât se poate de eretic și blasfemiator, judecând din perspectiva Bisericii, pentru care Horia mai degrabă s-a condamnat la osânda veșnică, urmând exemplul lui Iuda. Dar din perspectivă laică, psihologică, oare cum ar sta lucrurile pentru Horia?...

Îmi vine să spun, parafrazându-l pe Marin Sorescu: „Horia sunt eu”. Și aceasta din două motive: pe de o parte, pentru că păcatele lui, fie sunt, fie pot fi oricând și ale mele (și în fond, ale oricui), iar pe de altă parte, pentru că modul în care acționează el de fiecare dată post-greșeală, este sau ar putea să fie același cu cel pe care îl abordez sau l-aș aborda și eu. Câți dintre noi, făcând o crimă, mai ales în situație de nepremeditare, de furie sau de beție, s-ar grăbi să se predea?!?! Oare n-am fi fiecare dintre noi un Horia (sau un Raskolnikov dostoievskian) și-am fugi de pedeapsă fără să știm că oricum ne va ajunge din urmă conștiința? De altfel, romanul acesta este în primul rând despre conștiință. 

Cred că miza lui Alexandru Lamba tocmai aceasta este: de a pune fiecare cititor față în față în propria lui conștiință. De a-l face să conștientizeze care îi este balanța păcate-virtuți. Dar oare dă el și o eventuală linie de urmat pentru îmbunătățirea bilanțului, în cazul în care păcatele ar atârna mai greu? Aparent, dacă lectura s-ar opri la textul propriu zis al romanului, nu. Ba dimpotrivă, am avea de a face cu o pistă greșită. Dar dacă fiecare cititor se va apleca mai atent asupra celor nouă motto-uri de la începutul fiecărui capitol, ba mai mult, s-ar întoarce, post-lectură, pentru a le mai citi o dată, cu siguranță altfel ar sta lucrurile. Și poate cele șapte virtuți din titlul romanului nu ar mai fi chiar deșarte (și nici moartea atât de păcătoasă).