O viziune catolică asupra monahismului primelor opt secole creștine

Cronica volumului Înțelepciunea părinților deșertului de Thomas Merton

(Editura Paralela 45, 2022)

 

Thomas Merton (1915 – 1968) a fost unul dintre cei mai influenți autori catolici ai secolului al XX-lea. Călugăr trapist american, mistic, aparținând abației Maicii Domnului din Gethsemani, din statul american Kentucky, poet, activist social și promotor al dialogului între religii, angajându-se în dialoguri spirituale cu Dalai Lama XIV, Thich Nhat Hanh, D. T. Suzuki și poetul Robert Lax, el a scris peste șaizeci de volume, parte dintre ele despre relația creștinismului cu alte religii. A murit la Bangkok pe când participa la un congres despre spiritualitatea orientală – una dintre temele majore ale vieţii şi operei sale. În limba română i s-au tradus câteva cărți, printre care: Muntele cu șapte trepte (Editura ARCB, 2015), Semnul lui Iona (Editura ARCB, 2016), Căile adevăratei rugăciuni (Editura Ratio et Revelatio, 2021), cea mai recentă fiind, Înțelepciunea Părinților Deșertului (Editura Paralela 45, colecția Tradiții spirituale, 2022). Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Înțelepciunea Părinților Deșertului (în original, A Course in Desert Spirituality. Fifteen Sessions with the Famous Trappist Monk) a fost tradusă din limba engleză de către Mihai Liță, cel care a asigurat și partea de note și comentarii, acolo unde acestea au fost necesare. Așa cum specifică și titlul variantei originale, lucrarea este compusă din cincisprezece cursuri dedicate celor mai faimoși călugări ai deșertului. Se cuvine însă aici să facem două precizări: prima ar fi aceea că, la baza acestei lucrări a stat o altă lucrare cu un titlu mult mai specific: Cassian and the Fathers: Initiation into the Monastic Tradition, care ne arată faptul că Thomas Merton a pornit de fapt de la o adevărată fascinație față de personalitatea sau mai curând față de învățătura Sfântului Ioan Cassian (spun asta pentru că în text, Merton îl va considera pe Sfântul Ioan Cassian drept monah apusean, ignorând aproape cu desăvârșire originea scitică/străromână a acestuia); iar a doua precizare ar fi aceea că, deși conform titlului, subiectul central pe care Merton îl avea în vedere pentru studiul său era monahismul răsăritean respectiv Părinții Deșertului, el găsește de cuviință, cel mai probabil pentru acuratețea studiului său, să nu intre în subiectul ales fără a face o trecere în revistă a principalelor repere ale învățăturii creștine, altfel spus, fără a trece prin Părinții Apostolici, prin apologeți și prin Școala catehetică a Alexandriei, reprezentată de cei doi titani: Clement Alexandrinul și, bineînțeles, mult discutatul Origen.

Să trecem așadar la analiza celor cincisprezece cursuri, bineînțeles, atribuind fiecăruia în parte atenția necesară în funcție de subiectul propus.

În primul curs, intitulat, Spiritualitatea creștină timpurie, Thomas Merton face o schiță frugală, dar nu fără a puncta esențialul, a primelor două secole creștine, marcate de marile persecuții romane dar și de circularea unor lucrări teologice de mici dimensiuni, dar care i-au ajutat pe creștinii prigoniți să reziste și să-și însușească cu mai multă tărie mucenicia, acestea fiind: Epistolele Sfântului Ignatie (Teoforul), Epistola lui Clement (Romanul), Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli, precum și Păstorul lui Hermas (text alegoric apocaliptic).  Merton amintește că viața primilor creștini era centrată pe unitatea Bisericii, în care „Sfânta Liturghie, actualizare a jertfei răscumpărtoare a lui Hristos, era marele act comunitar, izvor al tuturor puterilor, al vieții, al curajului de a înfrunta mucenicia”, precum și faptul că cele două mari idealuri ale creștinilor persecutați erau fecioria și asceza, care nu se realizau decât printr-o viață curată centrată pe rugăciune aproape continuă.

În cel de-al doilea curs, Thomas Merton trece la index câteva dintre Rătăcirile primelor secole, care au avut un efect major în formarea și mai apoi în formularea învățăturii creștine. Nu vorbim încă despre ereziile dogmatice, care apar în secolul al IV-lea prin Arie, Macedonie și ceilalți, ci despre o serie de rătăciri care vizau mai cu seamă raportul dintre trup și suflet, dar care puneau totuși în pericol înțelegerea corectă a creștininismului. Prima rătăcire menționată este encratismul, care se traducea printr-o asceză exagerată ce ducea la ura față de trup. Adepții acesteia condamnau atât căsătoria cât și orice utilizare a cărnii și a vinului în alimentație (ca și cum ar fi sărit peste capitolul din Biblie dedicat nunții din Cana Galileii sau peste întreaga carte, Cântarea Cântărilor, care proslăvesc nunta și belșugul). Encretismul a fost condamnat de către Sf. Metodie care a arătat adevărul creștin spunând: „Prin căsătorie, Dumnezeu îl asociază pe om cu lucrarea Sa creatoare”.  O altă formă de encretism, mult mai radicală, a formulat un oarecare Marcion, care ajunsese să facă o disticție dualistă, foarte periculoasă între „bunul Dumnezeu” al Noului Testament și „principiul răului” din Vechiul Testament, în urma căreia concluziona că orice creație este rea. De asemenea, o altă formă de encretism a fost montanismul, care afirma că lumea se afla într-o domnie a Duhului Sfânt, drept pentru care toată lumea era obligată să practice o asceză extremă. O rătăcire ceva mai diferită, dar pornind tot de la principiul dualist al luptei dintre bine și rău a fost gnosticismul, care îngloba în sine elemente de astrologie, magie și ezoterism, pe care le aplica, în mod eronat, firește, persoanei Mântuitorului Iisus Hristos. Ecouri ale gnosticismului se regăsesc și în gândirea teosofică și antroposofică, două noi mișcări religioase care s-au manifestat la începutul secolului trecut, avându-l ca principal promotor pe Rudolf Steinar (1861 - 1925).

Cursul al treilea, și ultimul introductiv (înainte de a pătrunde în tema vizată, a Părinților Deșertului) este dedicat celor doi Învățători creștini din Alexandria, Clement Alexandrinul și Origen. Dar pe cel dintâi, Merton îl va expedia foarte frugal, menționând doar principalele sale opere: Proteptikos - despre modul în care Domnul convertește sufletele și le trezește la o nouă viață de credință, Paidagogos - despre cum Hristos ne învață și ne îndrumă în momentele de început ale creștinismului, și Stromata  - o culegere de gânduri nesistematizate despre raportul dintre înțelepciunea creștină și cea păgână.

Asupra lui Origen însă, se va opri ceva mai mult, și pe bună dreptate, străduindu-se să ni-l prezinte într-o lumină cât mai obiectivă, departe de preconcepții hrănite de ignoranță, arătând cititorilor atât părțile sale greșite, pentru care a fost și excomunicat de Biserică, cât și părțile sale bune, pe care din păcate mulți au tendința să le treacă sub tăcere, din cauza excomunicării sale. Propun să trecem rapid în revistă erorile lui Origen, datorate după cum afirmă și Merton, „platonismului său excesiv”, pentru a ne putea apoi concentra asupra meritelor sale. Astfel, principalele erori ale lui Origen sunt învățătura despre preexistența sufletului omului, apocatastaza, prin care susținea că la sfârșitul veacurilor până și demonii se vor mântui, afirmație care pune sub semnul inutilității toate eforturile omului din procesul mântuirii subiective, și bineînțeles, actul de a se fi castrat singur, pentru a se feri de ispitele cărnii (aplicând ad litteram cuvintele Mântuitorului: „Dacă ochiul tău te smintește, scoate-l”). Pentru toate acestea și altele câteva, Origen a fost condamnat definitiv la Sinodul de la Constantinopol din anul 543.

Trecând însă la meritele teologice ale lui Origen, trebuie început cu cea mai mare realizare a sa, și anume, Hexapla, o traducere a Bibliei, pe șase coloane (ebraică originală, ebraică cu caractere grecești, și patru traduceri grecești adnotate), însoțită de comentarii la fiecare carte a Vechiului și Noului Testament, scrise sub formă de omilii, în care se întrepătrund sensurile spiritual, mistic, tipologic și tropologic, motiv pentru care Merton îl numește aici, „un maestru al sensurilor Scripturii”.  Alte lucrări ale sale, poate la fel de importante, sunt: De principiis, despre fundamentele cunoașterii teologice, Contra Celsum, în care apără credința creștină împotriva păgânismului, Exortație la martiriu și Despre rugăciune, aceasta din urmă fiind de mare folos duhovnicesc celor care își propuneau să își închine viața rugăciunii și ascezei, altfel spus, monahilor. În această lucrare el punctează următoarele aspecte esențiale practicii rugăciunii: cel ce se roagă trebuie să se străduiască sincer să se rupă din robia păcatului, trebuie să se lupte să devină liber de dominația patimilor; ascetul trebuie să caute să practice imitarea lui Hristos, adică să se lepede de sine, să-și ia crucea nevoințelor și să-i urmeze lui Hristos; în plan sufletesc, omul trebuie să tindă spre starea omului duhovnicesc, adică să fie pătruns de Duhul Sfânt; culmea vieții duhovnicești o reprezintă „împreunarea sufletului cu Cuvântul lui Dumnezeu”.

Putem spune fără riscul de a greși prea mult, că lui Thomas Merton îi revine meritul de a-l restitui teologiei pe marele Origen. În încheierea capitolului dedicat alexandrinilor, acesta afirmă: „Pe scurt, orice s-ar spune pro sau contra lui Origen, el manifestă influența cea mai pregnantă asupra întregului misticism ulterior - răsăritean sau apusean - , în special asupra celui apusean. Îl găsim pe Origen la Sf. Ioan Casian, la Sf. Bernard, la Sf. Ioan al Crucii, la misticii renani etc. După Noul Testament în sine,el este, practic, sursa gândirii mistice creștine”.    

Iată-ne ajunși și la cursul al patrulea, dedicat, cui altcuiva decât Sfântului Antonie cel Mare, recunoscut îndeobște, atât în apus cât și în răsărit, drept primul eremit autentic. Nu voi insista aici asupra vieții Sfântului Antonie, aceasta fiind cvasi-cunoscută tuturor creștinilor, în parte datorită scrierii Sfântului Atanasie, biograful său oficial, care s-a răspândit în întreaga lume creștină, în parte datorită lucrărilor laice, literare sau picturale, ce vizează viața marelui pusnic, dintre care amintesc aici doar opera lui Gustave Flaubert, Ispitirea Sfântului Anton, în care accentul pică pe luptele sfântului cu demonii, aspect ce de bună seamă, artiștilor li s-a părut senzațional și ca atare ofertant.

Mă voi concentra mai cu seamă asupra doctrinei sau învățăturii acestuia. Astfel, principalele puncte ale doctrinei sale mistice sunt următoarele: Scripturile sunt suficiente în sine, dar pentru începători este necesară și chiar obligatorie și relația cu duhovnicul sau bătrânul lor, care să le tălmăcească Scripturile pe baza experienței sale de viață (sau a altor bătrâni anteriori); cei care vor să atingă perfecțiunea ascetică, pentru a se bucura împreună cu Hristos în viața veșnică, trebuie să arate stăruință atât în renunțarea la bunurile materiale (pentru a dobândi „comoară în cer”), cât și în practica trezviei, adică a prezenței constante a minții la rugăciune, la mila față de aproapele, la gândul la moarte și la iad;  pentru a fi perfecți trebuie să trăim în conformitate cu natura noastră cea adevărată, pentru că Dumnezeu ne-a creat buni dintru început; lupta permanentă cu demonii și patimile, care îi atacă pe călugări atât în moduri directe prin gânduri rele, vedenii înfricoșătoare sau false profeții, cât și în moduri mai subtile, cum ar fi: îndemnul la post și rugăciune peste măsură (care pe de o parte privează de somn și pune în pericol echilibrul ființial, iar pe de altă parte duce la mândrie), generarea acediei și a dezgustului, încercarea de a provoca deznădejde pentru păcatele din trecut, iertate deja prin taina spovedaniei.  

În finalul expunerii despre Sfântul Antonie cel Mare voi spune doar că acesta este socotit îndeobște modelul călugărului cu viață pusnicească, deși nici el nu a fost cu totul străin de viața de obște sau de viețuirea în apropierea ucenicilor. De altfel, poate cea mai cunoscută apoftegmă din Patericul egiptean care i se atribuie este aceea în care, venind la dânsul mai mulți ucenici, fiecare întreba câte ceva, în afara unui singur, care, întrebat fiind de către Sfântul Antonie, de ce nu întreabă nimic, acesta îi răspunde: Avva, destul îmi este să te văd.

Cursul cu numărul cinci îi este dedicat Sfântului Pahomie și cenobiților. Dacă Sfântul Antonie cel Mare este reprezentativ pentru viața monahală de sine, fiind modelul suprem al pusnicilor, Sfântul Pahomie este socotit întemeitorul monahismului de obște, bazat pe o viețuire în comunitate dar și pe reguli de viețuire foarte stricte.  Merton aseamănă rânduiala pahomiană cu cea militara: „Diferitele grupuri se află sub comanda unor „ofițeri” subordonați, care răspund în fața „ofițerilor” superiori. Fiecare grup este responsabil de un anumit aspect care ține de lucrarea monahală sau de liturghie. Ele fac cu rândul pentru furnizarea anumitor bunuri sau servicii. Mănăstirea este înconjurată de o incintă din care femeile sunt excluse. Călugării nu pot ieși fără permisiune. Conducătorul întregii mănăstiri este starețul”.

Este momentul acum să spunem cât se poate de pe scurt, care erau principalele diferențe dintre viața pusnicilor și cea a cenobiților, adică a călugărilor care trăiau în interiorul unei mănăstiri cu viață de obște, din punct de vedere duhovnicesc (căci din punct de vedere al organizării lucrurile sunt cât se poate de evidente). Astfel, dacă pentru pusnic aspectul cel mai important este stăruința în rugăciune, singurătatea și „frângerea inimii”, adică pocăința, pentru cenobiți devine foarte importantă ordinea exterioară, viața de rugăciune fiind permanent amestecată cu munca, cu lucrurile cotidiene. De asemenea, pentru cenobiți era foarte important principiul sau mai bine spus votul ascultării depline de superiorul său direct. Și nu în ultimul rând, trebuie spus că ordinea era protejată permanent de un sistem precis de pedepse, fiecare abatere de la regulă, întârzierea la rugăciune, pierderea vreunui lucru, tăinuirea fugii unui confrate, lenea sau inerția erau aspru pedepsite de către stareț, pentru că riscau să creeze dezordine și anarhie.

Următoarele două cursuri, al șaselea și al șaptelea sunt dedicate Părinților Capadocieni, Sfântului Vasile cel Mare, respectiv celor doi sfinți Grigorie: de Nazians (prietenul Sf. Vasile) și de Nyssa (fratele mai mic al Sf. Vasile).

În ceea ce-l privește pe Sfântul Vasile cel Mare, relevant pentru această lucrare nu este nici viața sa exemplară, nici episcopatul său sau activitatea filantropică, ci maniera în care redefinește el monahismul cenobitic, în special raportat la cel de tip pahomian. Dacă în regula Sfântului Pahomie accentul cădea pe organizarea exterioară, Sfântul Vasile caută să reechilibreze lucrurile și să găsească o punte de legătură între spiritualitatea pusnicilor și organizarea vieții de obște. El mută accentul de pe lucrarea exterioară, pe cea interioară, astfel încât putem rezuma regulile Sf. Vasile cel Mare la patru puncte „cardinale”: „1) Doctrina perfecțiunii - Toți creștinii sunt chemați la perfecțiune și sfințenie prin supunere în fața lui Dumnezeu și îndeplinirea cu credință a voii Sale sfinte; 2) Rugăciunea este prima datorie a călugărului - De o foarte mare importanță este înfrânarea de sine și paza împotriva risipirii atenției. Scopul vieții de rugăciune nu este doar de a-L slăvi pe Dumnezeu, ci și de a conduce sufletul la o unire perfectă cu El; 3) Progresul duhovnicesc - Sf. Vasile nu admite o viață duhovnicească în care totul este static. Ideea nu este să fugi la mănăstire și apoi să rămâi la aceeași stare pentru tot restul vieții. Trebuie să creștem în perfecțiune; 4) Unirea cu Dumnezeu este culmea vieții duhovnicești, pentru că acela care este pe deplin unit cu Dumnezeu și care I se aseamănă cel mai mult Îi dă și cea mai mare slavă”.

Mergând mai departe la cei doi sfinți Grigorie, Thomas Morton trece foarte repede peste personalitatea Sf. Grigorie de Nazianz, pentru simplul fapt că nu îl consideră foarte relevant pentru acest studiu. Îi recunoaște totuși meritul de a fi fost important „mai ales ca teolog și predicator, moștenind tradiția mistică a lui Origen”. De asemena îi trece în revistă și principalele lucrări teologice: Predici (împotriva arienilor), Poeme (având teme morale și dogmatice), poemul autobiografic, De Vita Sua, precum și Scrisori (de interes istoric).

În schimb, față de Sfântul Grigorie de Nyssa, Merton dovedește o adevărată pasiune, ce-i drept, pe deplin justificată: „Dintre cei trei mari Părinți capadocieni, Sfântul Grigorie de Nyssa este cel care excelează ca teolog mistic și duhovnicesc. El este cel mai mare contemplativ dintre cei trei, cel mai profund, cel mai mistic și cel mai înduhovnicit. Teologia sa vine din experiență și este evident că experiența sa a fost mai profundă decât a tuturor Părinților greci, incluzându-i pe Sf. Maxim Mărturisitorul și pe Pseudo-Dionisie Areopagitul. Pe lângă faptul că a fost un mistic, el a fost însă și un filosof, un gânditor speculativ. Această combinație face ca opera sa să fie originală și semnificativă”. De asemenea, Merton îl consideră pe Sf. Grigorie de Nyssa principalul continuator al tradiției mistice a lui Origen, precum și cel care purifică învățătura acestuia de erorile mai sus amintite. Totodată, îl pune alături de un alt origenist celebru, Evagrie Ponticul, precizând însă că, pe când la Evagrie are întâietate intelectul, la Sf. Grigorie predomină iubirea. O informație cumva surprinzătoare pentru noi, orientalii, este aceea că, Sf. Grigorie de Nyssa a avut o mare influență asupra cistercianului Guillaume de St. Thierry, prin intermediul căruia teologia Sfântului Grigorie de Nyssa a devenit parte a patrimoniului cistercian.

Dintre scrierile lui Grigorie de Nyssa, Merton consideră că cele dogmatice și polemice sunt mai puțin importante decât cele duhovnicești, deși admite că este o distincție foarte înșelătoare între aceste două categorii, întrucât „spiritualitatea sa este teologia sa, iar teologia sa este în întregime duhovnicească”. Dincolo de aceasta, scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa pe care Thomas Merton le consideră relevante sunt: De Virginitate (Despre feciorie) a cărei temă centrală este învățătura că sufletul feciorelnic este mireasa lui Hristos, drept urmare viața monahală  este cel mai bun mijloc de a trăi o viață îngerească și de a cultiva puritatea desăvârșită a inimii; Scurtele tratate despre perfecțiune, nevoință, viață creștină; biografia dedicată surorii sale, Sfânta Macrina, De Vita Moysis, una dintre cele mai importante lucrări mistice ale Părinților greci, în care analizează viața lui Moise atât din perspectivă istorică cât mai ales mistică, In Hexameron, menită să completeze lucrarea Sf. Vasile cel Mare despre Hexameron (cele șase zile ale creației), scopul acesteia fiind de a arăta cauzele și scopurile profunde care operează în creație; De Hominis Opificio, în care completează lucrarea despre zilele creației, punând accentul pe crearea omului. În această lucrare, Sf. Grigorie reașează învățătura ortodoxă despre om, anume aceea că omul a fost făcut pentru contemplație. El atribuie omului o structură trihotomică: psyche (natura animalică sau corpul), nous, mens sau ratio (natura rațională sau minte) și pneuma sau spiritus (viața spirituală, harul, îndumnezeirea, duhul) și consideră că perfecțiunea constă  în echilibrul și ordonarea tuturor celor trei. El mai amintește că misiunea vieții omului este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, care nu se realizează decât „prin folosirea corectă a propriei libertăți, care este demnitatea sa regală și este împlinită de întoarcerea la Dumnezeu printr-o iubire pură”.

Împărțindu-i pe mistici între apofatici și catafatici, Thomas Merton îl așează pe Sf. Grigorie de Nyssa în rândul celor dintâi, alături de Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sf. Ioan al Crucii și Meister Eckart, iar în cea de-a doua „tabără”, îi desemnează pe Origen, Sf. Bernard și Sf. Tereza de Avila. De altfel, Merton își încheie cursul dedicat Sf. Grigorie de Nyssa trăgând un semnal de alarmă cu privire la studierea operei acestuia: „Cu toate acestea, el trebuie studiat mult mai profund. Poate că nu a venit încă momentul în care el să devină accesibil cu ușurință călugărilor de rând, cel puțin nu în limba engleză. El ar rămâne, probabil, dificil și inaccesibil pentru majoritatea dintre ei”.  Eu aș spune că inclusiv noi, orientalii ortodocși ar trebui să ne întoarcem și să aprofundăm mai bine scrierile Sf. Grigorie de Nyssa.

Întrucât m-am lungit deja destul de mult, sper nu fără folos, cu cei doi fondatori ai monahismului, Sf. Antonie și Sf. Pahomie, precum și cu cei trei Părinți Capadocieni, la fel de importanți pentru așezarea vieții monahale în tiparele care au rămas valabile până astăzi, voi trece puțin mai repede prin următoarele patru cursuri, urmând a zăbovi din nou mai mult, asupra a două personalități foarte importante, Evagrie Ponticul și Sf. Ioan Casian.

Astfel, cursul al optulea este dedicat monahismului palestinian și Sfântului Ieronim. Specificul monahismului palestinian este acela că toate mănăstirile au fost fondate în preajma locurilor sfinte, fie pe lângă Bethleem, fie pe lângă locul Mormântului lui Iisus, fie pe muntele Carmel ș.a.m.d. călugării din aceste părți sau veniți în aceste părți având o mare evlavie la aceste locuri cu încărcătură sacră. Monahismul palestinian a fost fondat de Sfântul Ilarion, care a fost ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, deci este de la sine înțeles, că din perspectiva regulilor de viețuire, acesta nu se deosebește cu nimic față de monahismul egiptean, fie el de sine sau de obște. Sfântul Ieronim nu era originar din Palestina, ci din Dalmația, dar vine în Țara Sfântă în jurul anului 385 și devina aici un mare predicator mistic, care îndemna pe toți oamenii să renunțe la lume și inclusiv la familie pentru a se dedica vieții contemplative călugărești.

Cursul al nouălea. Odată cu Sf. Ieronim ajunge în Palestina și Sfânta Melania cea Bătrână, o fostă nobilă romană devenită văduvă la doar 22 de ani, care și-a dedicat viața contemplației. Ea fondează prima mănăstire de femei din Palestina, pe Muntele Măslinilor. După ce pune lucrurile în ordine în mănăstirea sa, se întoarce la Roma unde o convinge și pe nepoata sa, Sfânta Melania cea Tânără să renunțe la lume și să o urmeze în Palestina. Avându-i drept îndrumători pe părinții pusnici din deșerturile Nitria și Sketis, monahismul feminin din Palestina este unul foarte aspru, definit prin post extrem de strict, priveghere de (aproape) toată noaptea, citirea Bibliei (integral de 2-3 pe an) și o austeritate generală.  

Cursul al zecelea este dedicat monahismului din Mesopotamia și Siria, în care elementul ascetic era chiar mai accentuat decât în cazul celui egiptean, de pildă, călugării din aceste regiuni ducând o viețuire mai rigidă, cu tehnici ascetice tinzând spre extremism. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă stâlpnicii, o categorie de călugări ce trăiau urcați pe stâlpi sau coloane, fără a comunica cu nimeni și fără a mânca decât foarte puțin, din cele ce le aduceau ucenicii. Cel mai cunoscut stâlpnic este Sfântul Simeon, care a petrecut 37 de ani pe stâlpi, dintre care 30 de ani pe un stâlp înalt de 63 de picioare. Odată, în Postul Mare nu a mâncat nimic timp de 40 de zile.

Tot în acest curs sunt menționați și pusnicii din Nitria și Sketis, două mari centre monahale din nordul Egiptului. Istoriile despre viețuirea acestora au ieșit la iveală, parte datorită celor povestite și scrise de Sf. Ioan Casian și Sf. Gherman din Dobrogea, care au mers împreună să-i viziteze pe acești călugări îmbunătățiți pentru a se îmbunătăți la rândul lor, parte datorită colecțiilor de texte și povestiri care au consemnat în scris faptele și mai ales rostirile acestora pline de înțelepciune duhovnicească: Historia Monachorum, Historia Lausiacă și Apophthegmata sau Verba Seniorum. Spre deosebire de stâlpnici, care erau foarte rigizi, monahii din Nitria și Sketis erau caracterizați în primul rând de dreapta judecată, valoare ce a devenit ulterior și centrul gândirii teologice a Sf. Ioan Casian. De asemenea ei mai erau caracterizați prin simplitatea rostirii, refuzând adeseori să se aventureze în a comenta Scriptura, discuțiile lor centrându-se în jurul întrebării: „Ce trebuie să fac pentru a mă mântui?”, iar practica lor în jurul găsirii celor mai bune căi de a lucra la progresul lor duhovnicesc.  Nu exista un set precis de reguli destinate pusnicului, ci doar anumite obiceiuri predominante, ceea ce-i permitea acestuia un mare grad de libertate. El trebuia să-și construiască propria regulă de viață, pe baza învățăturii și a sfaturilor personale primite de la Părinți, adică de la duhovnici.

Cursul cu numărul unsprezece este didicat Sf. Macarie și unui oarecare Pseudo-Macarie, care se pare că este de fapt autorul scrierilor (sau a cel puțin o parte dintre acestea) atribuite Sf. Macarie, în legătură cu care s-a stabilit că de fapt nu a lăsat nicio operă scrisă. Sfântul Macarie cel Mare a fost întemeietorul comunității din Sketis și maestrul lui Evagrie Ponticul, fiind considerat adevăratul izvor al școlii de teologie mistică a pustiei. În ceea ce-l privește pe Pseudo-Macarie, scrierile sale au fost mult timp suspectate a fi „infestate” de tendințe mesaliene, mesalianismul fiind o erezie care punea un accent exagerat pe rugăciune și pe experiențele sensibile care au loc în timpul ei. Recent însă, personalitatea lui Pseudo-Macarie a fost reabilitată de teologul John Meyendorff, care îl socotește pe Pseudo-Macarie mai curând drept promotorul Rugăciunii Inimii sau al Rugăciunii lui Iisus, centrul doctrinei isihaste.

Este foarte interesant modul în care Merton abordează tematica isihastă. Nefiind la rândul său isihast, direcție mistică specifică spiritualității răsăritene, este de la sine înțeles că nu poate pătrunde cu mintea sa practica Rugăciunii Inimii. Cu toate acestea, nu o bagatelizează, ci dimpotrivă, o apără de anumite calomnii, recomandând studierea cu mai multă atenție a fenomenului isihasmului: „Linia macariană duce la „Rugăciunea Inimii” - familiară la Muntele Athos - sau „Rugăciunea lui Iisus”, în care trupul își are locul său în închinare. Uneori, această practică este comparată cu yoga și condamnată ca o „yoga creștină”. Înainte de a o condamna însă, ea trebuie studiată cu atenție. Nu s-a ajuns încă în punctul în care se poate da o rezoluție definitivă în această privință. Este un punct de mare interes pentru teologia duhovnicească a zilelor noastre”.

Iată-ne ajunși și la cursul al doisperezecelea, cel dedicat controversatei personalități a lui Evagrie Ponticul. De ce este controversat? În primul rând pentru că este socotit pe de o parte cel mai mare teolog al deșertului, iar pe de alta, cel mai înfocat adept al lui Origen. Neșansa lui Evagrie a fost aceea de a se fi afirmat ca origenist chiar în perioada în care Origen era condamnat oficial de către întreaga Biserică. Realitatea este însă că Evagrie nu a preluat de la Origen și erorile acestuia, ci numai învățătura bună, așa cum făcuse și Sf. Grigorie de Nyssa, care l-a influențat și el, la rândul său pe Evagrie. Un aspect interesant în legătură cu Evagrie este acela că inclusiv cei care oficial l-au condamnat, s-au lăsat influențați de învățătura sa. De asemenea mulți au continuat să îl laude „în ascuns”, schimbându-i numele în scrierile lor, dar trimiterea la personalitatea și gândirea acestuia rămânând evidente. Inclusiv principala sa lucrare, Despre rugăciune, care l-a influențat foarte mult și pe Sfântul Ioan Casian, a supraviețuit doar fiind atribuită „oficial” Sfântului Nil.

Dar să vedem mai bine care este doctrina lui Evagrie despre rugăciune. În primul rând, trebuie spus că el face dintru început o distincție între „rugăciune” și „psalmodie”. Cea din urmă se referă la rugăciunea exterioară, activă, care ține mai mult de nivelul inferior al vieții duhovnicești, dar care are marele merit că „adoarme patimile și face să se liniștească neînfrânarea trupului”. Spre deosebire de aceasta, „rugăciunea” propriu-zisă este contemplativă, și ține de cele mai înalte ale vieții duhovnicești. Dacă în practica psalmodiei este mai necesară cantitatea, în cea a rugăciunii predomină, dimpotrivă, calitatea.

Pentru Evagrie rugăciunea mentală și contemplativă este în primul rând o activitate a intelectului, constituind cea mai înaltă activitate a acestei facultăți (accentul pus de Evagrie pe intelect în procesul rugăciunii va fi corectat mai târziu de Sf. Maxim Mărturisitorul care va repune accentul pe iubirea creștină, deci pe inimă). De asemenea este de reținut că în gândirea mistică a lui Evagrie, rugăciunea se realizează deplin pe parcursul a patru niveluri: 1) Nivelul preliminar, care presupune că înainte de a intra în viața de rugăciune, călugărul trebuie să fie detașat în primul rând de obiecte; 2) Apatheia: adevărata viață de rugăciune începe atunci când, fiind realizată despărțirea de lucruri, începe lupta pentru despărțirea de gândurile despre lucruri; 3) Contemplația duhovnicească - Gnosis și Theoria Physica: mintea fiind acum eliberată de simplele gânduri, primește în sine forma esențelor lucrurilor, o pătrundere intuitivă a realității. Ajunsă în acest punct mintea îl reflectă pe Dumnezeu, adică are loc o intuiție a Creatorului prin intermediul creației Sale; 4) Theologia sau Unirea cu Dumnezeu fără intermediul creaturilor Sale, este acea stare a minții de a fi mai presus de toate esențele.

În finalul expunerii sale despre Evagrie Ponticul, Merton trece în revistă și câteva acuze care i s-au adus acestuia de-a lungul timpului, din cauza extremismului său în ceea ce privește rugăciunea, dar dintre acestea voi puncta aici doar „Angelismul”, care se referă la faptul că, doctrina evangriană privind puritatea rugăciunii i-ar putea ispiti pe unii să creadă că omul ar putea ființa ca un spirit pur, fără trup și fără patimi și că desăvârșirea spre care tindem ar fi una supraomenească, ceea ce ar duce în final la disprețuirea trupului,ceea ce ar intra în opoziție cu dreapta credință. De altfel, Merton recomandă ca doctrina lui Evagrie să fie luată în considerare apelându-se la discernămând, adică la dreapta măsură.

De altfel, această dreaptă măsură este și centrul învățăturii celui despre care vom vorbi în cele ce urmează, anume Sfântul Ioan Casian, căruia Merton îi rezervă nu unul, ci două cursuri, al treisprezecelea și al paisprezecelea, în cel dintâi ocupându-se de viața și formarea duhovnicească a acestuia, cel de-al doilea fiind rezervat învățăturii Sf. Ioan Casian, așa cum transpare ea din principala sa lucrare, Convorbiri duhovnicești.

În ceea ce privește locul nașterii Sfântului Ioan Casian, Merton oscilează între Franța și România, fără a se arăta însă prea interesat de stabilirea exactă a acestuia. Noi însă știm cu certitudine că s-a născut în Dobrogea de astăzi (toponimele de genul Podișul Casienilor sau Peștera Sfântului Ioan Casian fiind deosebit de grăitoare în acest sens), la fel ca Sfântul Gherman, cu care a fost și tovarăș în cele duhovnicești, împreună mergând atât la Betleem, unde intră călugări la o mănăstire de acolo, cât și, mai târziu în pustiurile Sketis și Nitria, unde s-au peregrinat pentru a culege învățăturile Părinților Deșertului din vremea aceea, dintre care cei mai influenți par a fi fost Avva Moise, Avva Daniel și Avva Isaac, amintiți în Convorbiri. 

Sfântul Ioan Casian a fost și el, asemenea lui Evagrie, o victimă colaterală a conflictului origenist, care de altfel a cam pus capăt întregului monahism egiptean, majoritatea călugărilor pusnici fiind adepți ai lui Origen, fără însă a îmbrățișa și erorile acestuia, fapt ce nu i-a scutit însă de prigoana celor ce „luau foc”, fără discernământ, numai la auzul numelui lui Origen. Din Egipt, Sfântul Ioan Casian merge, alături de alți origeniști (însă după cum se pare fără Sfântul Gherman, care nu mai apare alături de el în biografia sa), la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, care, fără a fi la rândul său origenist, era un vașnic apărător al adevărului și un om cu mare discernământ duhovnicesc, complet dezinteresat de conflictele „politice” ale Bisericii. De aici merge la Roma, unde se împrietenește cu Papa Leon cel Mare, și de unde va pleca ulterior la Marsilia, unde va întemeia mănăstirea Sfântul Victor și unde va alcătui și o regulă pentru monahi, adaptând la Apus, tradiția monahală răsăriteană. Sfântul Ioan Casian moare în jurul anului 433, la scurt timp după ce este atacat ca semipelagian.

Să ne oprim puțin și asupra acestei acuze pentru a clarifica pe cât posibilul cazul. Dintru început trebuie spus că marea „vină” a Sf. Ioan Casian a fost aceea de a fi încercat să concilieze dogmatic discrepanța dintre Pelagius și Fericitul Augustin, fiecare dintre aceștia, extremist în felul său. Pelagius afirma că omul era pe deplin capabil să se mântuiască și singur, fără ajutorul harului divin, Iisus venind în lume doar ca un model de virtute. În contrapartidă, Augustin susținea că omul nu ar fi capabil de nimic fără harul divin. „Greșeala” Sfântului Ioan Casian a fost aceea de a fi afirmat că, deși harul este indiscutabil necesar pentru mântuire, omul poate totuși să înceapă lucrarea sfințirii și în afara harului, pe care însă nu ar putea-o duce la bun sfârșit decât odată cu primirea harului dumnezeiesc. Cei drept, Sf. Ioan Casian se contrazice puțin singur, astfel că, dacă în Convorbiri, 3.10 afirmă că până și începutul mântuirii este un dar de la Dumnezeu, în cea de-a treisprezecea convorbire afirmă: „Când providența dumnezeiască descoperă în noi un început de bunăvoință..., atunci Dumnezeu începe să ne dea har”, admițând că acea bunăvoință ar fi rodul direct al voineței omului. De fapt, așa cum am mai spus, el nu a vrut decât să găsească o cale de mijloc între doctrina pelagiană și cea augustiniană, înaintând ideea că mântuirea nu se poate obține decât prin conlucrarea harului divin cu libertatea și voința omului, învățătură care în spiritualitatea orientală nu este deloc greșită, aceasta regăsindu-se și la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pentru Merton totuși, Sf. Ioan Casian „se abate de la adevărata doctrină (a Sf. Augustin), căutând o „cale de mijloc” între acesta și Pelagius”. Este o reacție lesne de înțeles, formarea sa catolică fiind mai apropiată de gândirea lui Augustin decât de cea a Sf. Ioan Casian, pe care de altfel, după cum am mai spus, și după cum vom vedea și mai departe, îl prețuiește foarte mult.

În cele ce urmează mă voi apleca puțin și asupra operei Sf. Ioan Casian, mai exact asupra Convorbirilor duhovnicești, scrise în urma conversațiilor avute cu părinții din Sketis și Nitria. Nu voi analiza fiecare convorbire în parte (de altfel nici Merton nu face acest lucru în cursul său), ci voi încerca să expun cât se poate de concentrat esența doctrinei monahale a Sfântului Ioan Casian, așa cum se descoperă aceasta din Convorbiri.

O primă învățătură este aceea că viața monahală are două scopuri, unul imediat, numit skopos, care este obținerea curățirii inimii, și unul final, numit telos, care este ajungerea în Împărăția lui Dumnezeu. Dar cum se obține curățirea inimii? Tot ceea ce face călugărul are ca scop curățirea inimii: postul, liniștea, rugăciunea. Dar curățirea inimii este echivalentă cu iubirea creștină perfectă. Deci întâi trebuie atinsă iubirea creștină desăvârșită și abia apoi se poate spera la atingerea scopului final care este accederea în Împărăția lui Dumnezeu.

Dar așa cum am mai spus, centrul doctrinei monahale a Sfântului Ioan Casian îl reprezintă învățătura despre dreapta judecată, pe care o stabilește în urma convorbirilor sale cu Avva Moise. Astfel, prin dreapta judecată Sfântul Casian denumește atât darul cumpătării, cât mai ales harisma deosebirii duhurilor, care este exclusiv un dar al harului dumnezeisc și care îi ajută pe călugări să nu cadă în capcanele întinse de diavolii deghizați în îngeri de lumină, sau care trimit diverse viziuni așa-zis dumnezeiești. De bună seamă că pentru a primi această harismă călugărul trebuie să dobândească mai întâi adevărata smerenie, care se definește prin supunerea la judecata unui părinte duhovnicesc și totodată prin sinceritatea față de părintele duhovnicesc.

De asemenea Sfântul Ioan Casian a mai scris despre păcate și virtuți și despre cum pornirile rele pot fi convertite în porniri bune, altfel spus, cum tendința spre păcat poate deveni tendință spre virtute, precum și despre rugăciune. În viziunea sa, rugăciunea curată se naște din inima curată, adică din sufletul celui care a dobândit curăția inimii despre care am vorbit mai sus. De altfel, Sf. Ioan Casian distinge între patru tipuri de rugăciuni, fiecare fiind specifică unui anumit nivel al vieții spirituale. Astfel, cererile sunt mai potrivite începătorului, încă necurățit de păcatele sale; rugăciunile sunt pentru cei înaintați, care avansează în virtute cu nădejde și credință; mijlocirile sunt pentru cei sporiți, care sunt capabili să se roage pentru alții dintr-o revărsare de iubire creștină; mulțumirile sunt destinate sufletului purificat (al misticului). Aceste suflete „cu minte fără prihană sunt răpite cu inima lor foarte fierbinte către acea rugăciune aprinsă, pe care n-o poate nici cuprinde, nici exprima glasurile oamenilor”.

Iată-ne ajungi, în fine și la cel din urmă curs al lui Thomas Merton, cel de-al cincisprezecelea, dedicat lui Filoxenie din Mabburg, episcop monofizit, onorat ca sfânt și doctor al Bisericii de către iacobiți, copți și etiopieni, care s-a remarcat prin faptul că a combinat tradiția siriană a Sf. Efrem Sirul cu gândirea filosofică greco-egipteană a lui Origen și Evagrie. Merton ține să menționeze că predicile lui Filoxenie nu conțin idei monofizite, și că de fapt, monofizitismul acestuia constă în faptul că a confundat natura și persoana ca fiind același lucru, deși afirmă frecvent că Hristos este atât Dumnezeu cât și om. Printre învățăturile sale legate de viața monahală amintesc aici doar câteva: baza vieții spirituale o constituie ordinea în viața duhovnicească, adică să începi cu începutul și de acolo să mergi mai departe; numai simplitatea este pe placul lui Dumnezeu; adevărata simplitate se dobândește numai în pustie.

Cu acest Filoxenie de Mabburg se încheie lucrarea lui Thomas Merton dedicată Părinților Deșertului.

Deși este o viziune catolică asupra monahismului răsăritean, cum am menționat și în titlu, cu cele câteva mici excepții semnalate pe parcurs, nu se prezintă ca o lucrare confesională, tributară strict catolicismului, acest fapt datorându-se de bună seamă personalității complexe a autorului și aplecării sale mai curând asupra dimensiunii mistice și contemplative a creștinismului decât asupra dimensiunii sale dogmatice și implicit asupra diferențelor confesionale. Consider că este un compendui dedicat spiritualității creștine a primelor șase secole util tuturor confesiunilor creștine. Iar îndemnul lui Thomas Merton de a ne întoarce la studierea mai amănunțită a isihasmului (chiar exprimat cu mulți ani în urmă, lucrarea fiind publicată inițial în anul 2019) se pliază foarte bine pentru noi românii mai ales în contextul în care anul 2022 a fost desemnat de către Biserica Ortodoxă Română drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.