Cronica volumului, Cartea împărtășirii de Nicolae Steinhardt
(Biblioteca Apostrof, ediția a IV-a, 2004)
Voi începe ex-abrupto prin a spune că această cronică va fi una atipică, nu atât prin prisma faptului că voi lăsa deoparte prezentarea autorului acestei cărți, mizând pe faptul că, cel puțin urmăritorii mei deja nu mai au nevoie să fie familiarizați cu personalitatea monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt, cât prin aceea că voi încerca o captațio benevelontia istorisind o amintire foate dragă mie.
Era anul 2014. Primisem de câteva săptămâni o invitație la nunta unei foarte bune prietene dintre ale mele, care avea să aibă loc în ziua de 1 iunie, la Iași. Cu dragă inimă am dat curs invitației și am mers Iași, la nuntă. De altfel o nuntă ca în povești la care m-am simțit foarte bine și de la care am plecat cu o sticlă de vin, amintire de la miri. Iar a doua zi, după ce m-am odihnit puțin, m-am gândit că ar fi păcat să nu profit de prezența mea în dulcele târg, și am luat-o la pas prin oraș, cu intenția să vizitez cât mai multe obiective turistice. Am mers, bineînțeles, prima dată la Catedrala Mitropolitană, pentru că îmi doream de mult să trec să o salut pe Sfânta Cuvioasă Parascheva. Apoi trec pe la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, pe la o altă biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, care mi s-a ivit în cale și urc apoi, semeț, dealul în vârful căruia se afla Mănăstirea Cetățuia. De acolo mi-am cumpărat, ca suvenir, Cartea împărtășirii de N. Steinhardt. Am pus-o în aceeași pungă în care aveam și sticla de vin primită cadou de la nunta prietenei mele. Și nu știu cum am făcut, că la un moment dat, am atins punga de piatra cubică din curtea mănăstirii; sticla de vin s-a spart și cartea abia cumpărată s-a îmbăiat binișor în vin. Bineînțeles că nu am aruncat cartea, ci am păstrat-o, amuzat, gândindu-mă că peste ani, paginile pătate de vin îmi vor aminti de prima mea vizită la Iași, de nunta prietenei mele, și de Mănăstirea Cetățuia. Ceea ce s-a și întâmplat.
Partea și mai interesantă a fost aceea că, în momentul în care am citit pentru prima dată cartea, la scurt timp după episodul mai sus evocat, acum fiind deja la relectură, am înțeles că nimic nu este întâmplător în viață, și că pronia divină a făcut ca vinul să îmbogățească cu aromă de amintire, tocmai cartea în care Nicolae Steinhardt, părintele atât de drag inimii mele, a reunit o seamă de eseuri dedicate împărtășirii din roadele grâului și a viei, a laturii „materiale” a creștinismului, a vocației lui Hristos de a da „boierește, cu vârf, clătinat și îndesat”, chiar și când vine vorba despre cele materiale, nu doar despre cele sufletești, duhovnicești, arătând chiar că, uneori, problema mâncării, a pâinii și chiar a vinului, pot avea valențe duhovnicești remarcabile.
Pe scurt, volumul de eseuri asupra căruia mă voi apleca în continuare este alcătuit din doi piloni de forță: un eseu generos și complet atipic dedicat piesei de teatru O scrisoare pierdută a lui I. L. Caragiale și o serie de eseuri biblice, gravitând în jurul boieriei lui Iisus Hristos.
Voi lăsa pentru moment deoparte eseul dedicat Scrisorii pierdute și mă voi referi la partea a doua, unde întâlnim eseurile: Călătorului îi stă bine cu drumul, Despre singurătatea lui Noica, Falsul idealism, și Nunta din Cana Galileii.
Astfel, în Călătorului îi șade bine cu drumul, Steinhardt face o trecere în revistă a câtorva opere literare, semnate de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Alphonse Daudet, Charles Dickens sau Mihail Sadoveanu, în care descoperă motivul mesei întinse și al ospitalității, care se traduce de fiecare dată în bunăvoință: „Aici, bunăvoința se ia în acel înțeles de gentilețe, funciară bunătate, cuviință în relațiile interumane, pace lăuntrică, bună dispoziție, încredere în ceilalți, de nostalgie a patriarhalității și de naivitate generalizată”.
În Despre singurătatea lui Noica, Steinhardt evocă cu adâncă admirație figura prietenului său de o viață, filosoful Constantin Noica, care deși alesese spre finalul vieții să se retragă la Păltiniș, lângă Sibiu, pentru a-și găsi liniștea, ori de câte ori era vizitat de prieteni sau simpli admiratori, nu precupețea niciun efort în a-și trata musafirii cu masa îmbelșugată de cele mai alese bucate, însoțite desigur de voie bună și povești cu tâlc.
Apoi, în cele două eseuri, Falsul idealism (disponibil în două variante) și Nunta din Cana Galileii, Nicolae Steinhardt ține să tragă de urechi, și chiar să mustre, pedagogic, pe aceia care, luând mult prea ad litteram, și scoțând din context cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, adresate diavolului, cu ocazia ispitirii din pustia Carantanieie, „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4), ajung să demonizeze preocuparea oamenilor pentru hrana materială de zi cu zi, aducându-le aminte câteva momente și exemple din viața Mântuitorului în care El Însuși a arătat o cinstire deosebită hranei trupești: minunea transformării apei în vin la nunta din Cana Galileii, care este chiar cea dintâi minune a Sa, cele două ocazii în care Acesta săvârșește minunea înmulțirii pâinii și a peștilor, săturând mii de oameni, faptul că nu refuză niciodată o invitație la cină, chiar venită din partea celor mai reprobabili inși din cetate, că îi face plăcere compania oamenilor veseli, mâncători și băutori, asumându-Și chiar acuza fariseilor că este „om mâncător și băutor de vin„ (Luca 7, 34); faptul că, în predica de la Matei, cap. 25, în care vorbește despre Judecata de Apoi, Hristos pune accentul pe faptul că tocmai faptele milei trupești și sufletești vor face diferența și vor dechide porțile Raiului și mai presus de toate, argumentul suprem, acela că El Însuși, se oferă apostolilor, la Cina cea de Taină, și prin aceștia nouă tuturor, până la sfârșitul veacurilor, sub forma pâinii și a vinului ce se transformă, în timpul Sfintei Liturghii în sfântul Său Trup și Sânge cu care ne împărtășim, primindu-L pe Hristos, întreg, deplin, în trupul și sufletul nostru.
De asemenea, Steinhardt ține să transforme în lait motiv al predicilor sale faptul că Domnul nostru Iisus Hristos dă mereu „boierește, cu vârf, îndesat și legănat”, mergând până acolo încât decretează că acest aspect reprezintă esența creștinismului. Mai exact, a fi cu adevărat creștin înseamnă în primul rând a te îngriji de pâinea cea de toate zilele a celui aflat în nevoie și în necaz.
Mă voi întoarce acum la eseul dedicat de Steinhardt, Scrisorii pierdute a lui Caragiale. Aici, monahul de la Rohia pune accentul direct pe actul al IV-a al comediei, mai exact pe momentul în care Cațavencu își cere iertare de la Coana Joițica, iar aceasta îl iartă, scenă ce duce la împăcarea generală din final, soldată cu muzică și voie bună, arătând, în multe chipuri și în multe feluri (eseul fiind unul deosebit de amplu și pe alocuri întortochiat), că în acel „iartă-mă/ te iert”, Caragiale surprinde, cu sau fără intenție, esența sufletului românesc, care este totodată și creștin, în dispoziția acestuia (a sufletului poporului român, luat ca entitate unică și unitară) de a ierta, de a trece cu vederea răutățile care oricum nu sunt decât poate arareori, izvorâte din suflete de tot rele, de a relativiza drama, de a căuta mereu și o parte bună, de a pune mai presus liniștea și pacea decât dreptatea absolută (este locul aici de a aminti și de lait motivul predicii unui alt mare duhovnic român, Arsenie Papacioc, care spunea că „pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea”).
În încheiere voi mai spune doar că, deși mă străduiesc de multe zile să aștern pe hârtie și apoi pe internet aceste rânduri, doar astăzi, 16. 11. 2025, am reușit să o fac. Și mă gândesc că de bună seamă nici această amânare nu a fost întâmplătoare și că poate tocmai acum, în prima săptămână a Postului Nașterii Domnului a rânduit Dumnezeu să scriu, pentru a pune la inima celor ce citesc, un gând de pace și de bunăvoință, și un îndemn spre împăcare reciprocă, spre fapte bune, spre milostenie, atât trupească cât și sufletească și poate chiar să le reamintesc faptul că hrana noastră cea mai importantă rămâne Trupul și Sângele Domnului, pe care el putem primi doar în Sfânta Taină a Euharistiei sau a împărtășaniei.
Post ușor și binecuvântat și pe mai departe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu