Oamenii (sau istoria) se joacă...

Cronica volumului de poeme Horodok de Adi G. Secară

(editura Eikon, 2022)

 

Adi G. Secară (născut în 1972, la Galați) este poet, prozator și critic literar, doctorand în istorie și bibliotecar la Biblioteca Județeană "V. A. Urechia", din Galați. A debutat publicistic în revista  Dacia literară, iar în volum cu Versus. Viaţa şi alte vicii (Axa, 2001). Dintre volumele sale cele mai recente amintesc aici: Eu Henric al ∞-lea & muzele decapitate (poezie, Eikon, 2015), Poarta turcească (poezie, Detectiv literar, 2017), Pirapitinga (roman, Brumar, 2018), Şair, dervişlere sesleniyor/ Poet chemând derviş”, ediţie bilingvă, româno-turcă (poezie, Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2019), Brut/Us sau A șaptea metafizică a muzelor (anti-roman, InfoRapArt, 2022), Horodok (poezie, Eikon, 2022). Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început trebuie să spus că Adi G. Secară este un scriitor de multe ori experimentalist (inclusiv cronicile sale, celebrele jazz-critic-fusion, fiind experimentale). Iar volumul Horodok nu face excepție, inclusiv aici poetul alegând „jocul” literar pentru a-și așterne pe hârtie cât mai bine gândurile, ideile sau obsesiile. De data aceasta, el ne propune o călătorie prin toate timpurile ororii, folosind poezia pe post de mașină a timpului și literatura universală pe post de halte în care cititorul să-și mai tragă sufletul. Deși de regulă nu apelez la ajutorul autorului, preferând să mă iau singur la trântă cu textul cărții, de data aceasta aș vrea să îmi încep cronica pornind inclusiv de la cuvintele lui Adi G. Secară de pe coperta a patra a cărții, care au rolul expres de cheie de lectură: „Când am predat manuscrisul editurii, războiul nu începuse... Poate Grodek-ul lui G. Trakl nu va redeveni un nou simbol al ororii sub denumirea de Horodok (numele actual al localității din Ucraina)! În text, firul roșu al Terorii se deapănă, de la imposibilitatea unor iubiri autentice până la spaima cărților de a fi trimise la casat, din lipsă de cititori și cititoare. Vrem, nu vrem, Istoria nu a murit, se joacă cu noi, de-a noi, mai scrie și (un fel de) poezie... Mai mănâncă oameni, neoameni, copii, cuvinte... Rugăciunile iau forme stranii, dar poate vor fi ascultate!”.

Așadar, avem de a face cu un volum care, deși nu a fost scris cu intenția de a înfiera prin intermediul lui, ororile războiului din Ucraina, a văzut lumina tiparului printre întunericul războiului (parafrazându-l pe Blaga, putem spune că tiparul acestei cărți a fost luminat de iadul războiului, cu flăcările lui), devenind, volens nolens, inclusiv un volum anti-război. De altfel, tema războiului apare chiar de la primul poem, chiar dacă, poate pentru a estompa forța ororii, poate pentru a mângâia, cât se poate, sufletele rănite, poetul alege să apeleze la o serie de metafore, de imagini plastice, care dau poemului inclusiv un aer ermetic, barbian: „În marș de cuvinte-oase/ înalți pulberea unei iubiri-plămân//ești singur cu moartea-păun// te omenește ca pe un cal fără oase/ ai mai rămas doar tu/ și mormântul tău/ cât un pumn de cenușă// coada păunului negru/ înflorită deasupra țestei de chel// ar vrea să galopați peste acest pustiu/ unde ai obosit să administrezi armata eurilor/ ea deasupra, tu sub umbra ei/ hoardă înmulțindu-se, urmărind stele căzătoare// pentru un regat năruit/ Dumnezeu este într-un singur plămân/ sare într-un singur picior/ unde patru degete caută un profet”.

A nu se înțelege însă că Adi G. Secară își propune să reînvie ermetismul barbian. Pe parcursul derulării volumului, el va experimenta multe alte estetici și se va juca cu stilistica în fel și chip, în funcție de contextul oferit de mesajul pe care și-l propune să îl transmită. De exemplu, pentru a expune viziunea unui pseudo-ateu, devenit astfel din cauza întâlnirii cu oroarea, el optează pentru un discurs frust, vag ironic la adresa religiei, în care lasă însă să se intrevadă și finețea spiritului, dovadă că teroare poate provoca frică sau deznădejde, dar nu poate îngenunchia spiritul: „dacă Dumnezeu există/ atunci am cam// am vrut să scriu am bel……o/ dar nu sună decât vulgar/ precum o balegă căzând/ dintr-o vacă sfântă/ pornită în pelerinaj/ prin india unei femei frumoase/ care a visat că va naște un mântuitor/ într-un pustiu/ unde o armată uriașă se urmărește/de la începuturile istoriei/ până mâine”.

Dar, pentru păstrarea unui echilibru, poetul dă dreptul la replică și celor ce cred în Dumnezeu, sub forma a două poeme în care pot fi observate două tipuri de discurs religios, unul extatic, altul fantezist, ambele însă lipsite de logică, semn că în fața absurdul războiului, facultatea logicii sucombă instantaneu: „dar se pregăteau nașteri multe/ și mulți au spus că nu mai vor răstigniri/ violență/ și câțiva au avut viziunea muntelui athos/ alții ruinele unei cetăți/ sparta au spus că este/ tramvaiul cel nou doar a zdrăngănit: unde este logica”; „un ford rablagit s-a ridicat în două roți și a arătat spre nord: noua mecca și noul ierusalim, noua romă sunt în laponia/ dar acolo fantoma lui Simo Häyhä are o armă cu lunetă și trage în îngeri, copii obraznici, tineri îndrăgostiți/ nu se mai poate iubi normal”.

Spuneam mai sus că Adi G. Secară se „joacă” în acest volum de-a călătorul prin timp, folosind literatura universală drept halte. Dar nu va invoca întreaga literatură (oricum ar fi fost efectiv imposibil), ci doar pe aceea care a înfierat, de-a lungul timpului, diversele orori ale istoriei. Astfel, ne vom întâlni în Horodok, cu Georg Trakl, Anne Sexton, Frank Bidart, Ko Un, Louise Glück, Franz Kafka, Urmuz, Svetlana Cârstean, Emir Kusturica și alții.

În afara acestor referințe literare, cartea mai este presărată și cu alte referințe culturale, din lumea muzicii, a filmului și a altor arte. Nu mă voi opri asupra fiecăreia dintre acestea, lăsând și cititorului plăcerea de a le descoperi. De altfel, nu voi mai explora prea mult nici printre viscerele exclusiv poetice ale acestui volum, căci, dacă ar fi să analizez fiecare poem așa cum ar merita și cum ar cere-o poate, densitatea intrinsecă a volumului, aș risca să transform această cronică într-un eseu foarte amplu, ce poate nu și-ar găsi prea ușor cititorii potriviți (este știut că puțini mai avem răbdare să citim eseuri vaste, preferând cel mult cronicile sau recenziile scurte, frugale, ceea ce nu este neapărat ceva de condamnat). Voi încheia așadar, redând un poem cu trimiteri istorice și filosofice, care pe mine m-a emoționat foarte tare, și care transferă, fie doar și numai pentru scurt timp, tema ororii din paradigma războiului, care uneori tinde spre abstractizare (oricât ai vrea să fii cu sufletul alături de victime, mai devreme sau mai târziu, ele se vor transforma în cifre, statistici, gropi comune, oameni fără chip și fără nume), în paradigma iubirii, pe care oricât am vrea să o abstractizăm, tot umană rămâne și tendința de a ne-o apropia până la identificare rămâne la rândul ei una foarte mare: „spartanii își aruncau iubirile născute cu sechele/ ca pe pruncii prea firavi/ din înalturi// scheletele acelor iubiri sunt comori/ pentru arheologi bizari/ care caută în viitor cucuta lui Socrate// între Sparta și Athos/ un Horodok ridicai/ din aproape nimic”.