Manifest pentru asumarea totală

 

Cronica volumului de debut, Totul va fi bine de Maria Ivanov

(Editura Prut Internațional, 2022)

 

Maria Ivanov (născută în 1993, în satul Cuhnești, raionul Glodeni) este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți și a unui master în cadrul Facultății de Litere, Universitatea de stat „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este director al revistei Timpul din România, ediția din Republica Moldova. Frecventează Atelierul de poezie și proză „Vlad Ioviță” și este co-organization al Taberelor de Literatură de la Cuhnești. În anul 2022 îi apare volumul de debut în poezie, Totul va fi bine, la editura Prut Internațional, în cadrul unui proiect cofinanțat de Ministerul Culturii din Republica Moldova.  Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Se vorbește foarte mult în literatură despre „firul roșu” care traversează și leagă întregul, de obicei în proză. Dar mai nou, de când poezia a făcut, discret dar sigur, conversia spre proza în versuri, firul roșu se caută și în poezie. Eu însumi îl caut cu acribie în fiecare volum de poeme pe care îl citesc. Însă în volumul de debut al Mariei Ivanov, Totul va fi bine (al cărui titlu împrumută un slogan, pe care nu știm dacă trebuie să îl citim în nota sa proprie, optimistă, sau într-o notă vag ironică ce cheamă la meditație, mai ales după citirea motto-ului ales de poetă, dintr-o poezie a Anei Donțu), nu a mai fost nevoie să îl caut, pentru că singur s-a insinuat, sub forma unui râu, când lin, când învolburat, care leagă poem de poem și ne poartă prin toată viața poetei. 

Dar pentru a marca cât mai bine diferitele perioade ale vieții sale, Maria Ivanov a optat pentru împărțirea cărții sale în trei cicluri poetice, fiecare corespunzând unui ciclu de viață. Astfel, prima parte a volumului cuprinde poeme despre copilăria sărăcăcioasă din Cuhneștiul natal,caracterizată de lipsuri materiale, de lipsa părinților nevoiți să meargă în orașe mai mari să lucreze, dar și de visuri inocente și jocuri specifice. Un poem relevant în acest sens mi se pare a fi, Tigaia: „Gunoiștea se afla pe un deal abrupt./ Din vârful dealului și până la poalele acestuia,/ căutam căni, pahare, farfurii, tacâmuri, tigăi./ La balta de peste drum, le spălam bine,/ apoi începeam a pregăti câte trei feluri de mâncare./ Învârteam plăcinte din glod, puneam la scurs,/ într-o băsmăluță,/un boț de brânză, tot din glod./ Dacă ne lipsea ceva, trimiteam imediat/ pe bărbatul uneia dintre noi (de obicei, erau frații noștri)/ la piață,/ care era la o aruncătură de băț, ca să cumpere./ Nu eram niciodată sigure că va reveni anume/ cu ceea ce i-am cerut,/dar eram ferm convinse că nu se va întoarce cu mâna goală./ Odată cu venirea vacilor în sat, trebuia să ne întoarcem/și noi acasă,/ iar toate instrumentele le ascundeam într-o groapă,/ pe care o acopeream cu un braț de iarbă./ Într-o zi, copiii din satul vecin au cucerit gunoiștea și noi/ ne-am retras la bunica mea, care era foarte ospitalieră,/ ne primea și la joacă, și la masă, și la somn/ pe toată gașca din mahala./ Într-una din zilele în care ne jucam la ea în curte,/ bunica ne-a servit cu cartofi prăjiți,/ făcuți în tigaia pe care noi am găsit-o la gunoiștea din sat/ și pe care tot acolo am și lăsat-o când au năvălit peste noi/ cei din satul vecin./ Mă uitam cu ochii holbați la bunica și la tigaia aia/ dându-mi seama/ că ceva nu înțelegeam până la capăt”.

Cel de-al doilea ciclu poetic este dedicat perioadei în care poeta trăiește drama unui divorț destabilizator din toate punctele de vedere, atât pentru că rămâne singură cu o fetiță de numai doi ani (între timp are patru ani), cât și pentru faptul că trebuie să facă față emoțional și preconcepțiilor oamenilor din satul natal, pentru care o femeie divorțată era cel puțin o femeie cu moralitate indoielnică. Tot în această parte a volumuliui se regăsesc și poeme în care poeta încearcă să-și recâștige stima de sine pentru a putea lăsa din nou loc iubirii în viața ei. Dacă poemele din prima secțiune trădau doar o puternică melancolie față de anii copilăriei, cele din această secțiune secundă sunt mult mai profunde iar gama emoțiilor ce o traversează este mult mai diversificată, de la frustrare la neputință, de la durere la speranță, de la îndoială la îngrijorare, în primul rând pentru soarta fetiței sale. Multe dintre poemele cuprinse în această secțiune sunt teribil de emoționante, și multe m-au marcat profund, dar eu voi reda în cele ce urmează doar două dintre acestea, din rațiuni de spațiu editorial, se înțelege: „Eu sunt frântura unei căsnicii eșuate/ Eu sunt o aglomerație de stări incerte/ Eu sunt o băsmăluță răzmuiată de lacrimi și muci/ Eu sunt o femeie divorțată/ cu un copil de patru ani/ pe care o va ocoli starul satului/ Eu sunt nora temută a oricărei soacre/ Eu sunt ultima speranță a unui disperat de 35 +/ Eu sunt nădejdea unui impotent/ Eu sunt consoarta ideală a unei lesbiene familiste/ Eu sunt rușinea unui neam/ O torbă de nervi”; „Adi nu vrea/ să crească mare,/ să meargă la școală,/ la muncă,/ să fie mireasă./ Adi își dorește să avem ambele/ același prinț./ Nu știe Adi că/ preotul care și-a violat/ timp de câțiva ani/ fiica vitregă minoră/ mă face să amân/gândul de a mă recăsători,/ cel puțin până la/ majoratul ei”.

În fine, în cea de-a treia parte a volumului sunt adunate poeme ce vorbesc despre prezent, mai cu seamă despre cele două tragedii care au lovit, una după alta, lumea noastră, a tuturor: pandemia de Covid 19 și războiul din Ucraina. Și acestea sunt, la rândul lor, foarte puternice, iar atmosfera dominantă este una apăsătoare, de frică, groază și neputință generalizată. Cu toate acestea, poemul ce încheie atât secțiunea cât și volumul este scris într-o notă ceva mai pozitivă (deși este tot un optimism moderat), poate din dorința de a contrazice, la final, ironia din motto și de a reda sloganului din titlu, aura sa binefăcătoare: „Nu știu ce-mi place,/ce-mi aduce bucurii,/ care este actorul meu preferat,/ care sunt hiturile verii 2022,/ nu știu ce vreau de la viață,/ n-am nici măcar reflexul/ de a-mi pune aceste întrebări,/ am din ce în ce mai puțini prieteni/ și tot mai puțină încredere în mine, dar/ speranța/ că te voi întâlni vreodată/ și că ne vom plimba în trei –/eu, tu și Adi –/ la Valea Morilor/ mă face să cred că/ eu/ am pentru ce trăi!”. 

Spuneam mai sus că avem dinaintea noastră toată viața poetei, expusă pe episoade, ca într-ul film serial. Dar dincolo de aceasta, ceea ce dă cu adevărat forță și, într-un fel, unicitate poeziei Mariei Ivanov, este maniera în care aceasta alege să își pună nu doar viața, ci și tot sufletul pe tavă. Deși abia la debut, aceasta nu ține să uzeze de metafore și alte figuri de stil pentru a-și înfrumuseța mesajul și discursul poetic, ci alege drept direcție estetică, biografismul frust, vulnerabilizându-se la maximum, fără menajamente, ceea ce este în primul rând un act de mare curaj și de asumare. De altfel, pe alocuri, poezia ei capătă inclusiv accentele unui manifest pentru asumarea totală a vieții și a trăirilor personale.

Un debut, zic eu, reușit, în care putem deja întrevedea o poetă de viitor, cu o voce distinctă, clară ce are toate șansele să devină recognoscibilă. Aștept deja cu nerăbdare următoarele cărți ale Mariei Ivanov, despre care îmi place să cred că vor fi cel puțin la fel de bune, dacă nu chiar mai bune decât aceasta. Și ca să încheie parafrazând titlul atât de discutabil al volumului, nu știm cum vor evolua lucrurile în plan politic și social, dar după toate semnele, în poezia Mariei Ivanov, totul va fi bine.