Pictând propria realitate

Cronica volumului de poeme Buletin de știri blues de Tatiana Ernuțeanu

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Tatiana Ernuțeanu a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și un master în Relații publice în cadrul SNSPA. A fost profesoară de limba română, iar de 15 ani activează ca Specialist PR. A publicat poezii în reviste literare din România și din străinătate precum: Convorbiri Literare, Vatra, Euphorion, Opt Motive, Cafeneaua literară, Hyperion, O mie de semne, Tribuna, Revista Golan, Planeta Babel, Viața Românească, Luceafărul de dimineață, Noise Poetry, Timpul, Jurnal Israelian, To The Lite House, Tastzine, Lettres Capitales, etc. Este prezentă în antologia Nevoia de Ordine, apărută la editura Saga Publishing Israel. A debutat editorial în anul 2020 cu volumul Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra (Editura Eikon), iar recent i-a apărut un al doilea volum de poeme, Buletin de știri blues, la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.  

Volumul este alcătuit din 78 de poeme, dintre care primele 38 sunt în versuri, iar următoarele 40 sub formă de poeme-bloc. Cu toate acestea, nu există o delimitare precisă între cele două secțiuni, mai mult decât atât, indiferent de abordarea estetică, toate poemele pornesc de la aceeași idee, care capătă pe parcurs chiar aspectul unei obsesii, ceea ce este foarte bine pentru că, în opinia mea, adevărata poezie nu se naște decât din gânduri devenite obsesii.

Ideea de la care pornește Tatiana Ernuțeanu în acest volum, fiind prezentă chiar din poemul de deschidere, este aceea că fiecare individ își trăiește propria realitate interioară. Ea însăși se adâncește în propria realitate, exact ca în celebrul tablou al Fridei Kahlo intitulat I paint my reality: „știi bine/ că ceea ce conține o realitate/ e posibil să nu existe deloc în alta/ cu toate astea continui/ să stai pe o suprafață lipsită de precizie/ cu obiecte mici/ fără să le vezi așa/ fără măcar să-ți dai seama/ că nu păstrezi distanța corectă/ cineva îți spune că ești trează/ simți aluneci și vrei/ din nou travaliul visului/ unde ești prezentă prin absență/ un non-om încălzit/ de o formă primară de fericire/ pe care o numești inexistență”.

Nu întâmplător am amintit de celebra și controversata pictoriță mexicană, ci pentru că între opera acesteia și poemele Tatianei Ernuțeanu există două punți de legătură. Prima ar fi abundența de imagini suprarealiste (pe care însă niciuna dintre ele nu le resimte altfel decât ca fiind propria realitate), iar a doua, prezența unei tensiuni constante ce vine dintr-o perpetuă oscilare între senzualitate și o stare generală de angoasă, născută cel mai probabil din conștientizarea fragilității propriei realități, care, în viziunea poetei, „are dinți de lapte”. Iar poemul care ilustrează cel mai bine această stare de fapt mi se pare a fi acesta: „în spatele fricii de a pleca/ întotdeauna stă teama/ că nu vei vrea să te mai întorci/ cel mai sigur adăpost/ haina în care ai tresărit/ Munich/ ți-am internalizat neputințele/ ca și cum ți-aș fi purtat/ copilul/ Munich/ fata are ciorapi negri/ buze cu riduri și un univers/ al migrațiilor/ Munich/ pe mâini nu te speli niciodată de altă piele/ nici de fapte/ nici de prefabricate/ Munich/ disloc o emoție/ și o aplic altundeva/ mecanism defensiv/ temperat scot sâmburii/ din vișine/ Munich/ onestitate sintetică/ și/ niciun pariu pe egal/ insert here”.

Trecând la poemele de tip bloc sau poemele în proză, aș spune că aici se potrivește cu atât mai mult asocierea cu lumea artei plastice, pentru că mare parte dintre acestea sunt foarte picturale, iar estetica utilizată frecvent este aceea a compoziției de tip suprarealist, în sensul că, în cuprinsul unui singur poem se regăsesc o mulțime de imagini aparent fără o legătură clară între ele. Aș zice însă că aici se impune mai curând o comparație cu picturile lui Salvador Dali din perioada lui „paranoico-critică”, atât pentru faptul că avem de a face cu imagini ce par a se mișca complet brownian, cât și pentru faptul că se simte aici o influență foarte puternică din zona psihanalizei și a binomului antagonic vis versus realitate, sugerate atât de laitmotivul „oglinzii”, cât și de cel al „părții nevăzute”. De altfel, părintele psihanalizei, Sigmund Freud este invocat la tot pasul: „Oglinda o plăcere infantilă și pură târăște-mă nimic nu e în control control e doar în java pauză pe emoțional suc de ananas prelins pe picioare călduț un pulover cu un fir dus și de unde am vânătaia asta pe gleznă nu e aia care a călcat strâmb că de asta am grijă întotdeauna Freud m-a mințit ieri a spus că nimic din ce vine de la alții nu-mi rămâne că e ca și cum s-ar cere printr-o sită Freud nu știe că dacă faci sex cu cineva îți rămâne o particulă din ADN-ul celuilalt (dacă) pe mine trebuie să mă dau afară din mine pe celălalt trebuie să îl las să se miște prin mine orașul e mic o familie de vinete a fost adusă într-o casă boierească din piață să fie batjocorită nu vă vindeți jucăriile și câtă apă să bea ca acum să nu-l mai conțină pe aici o absență poate fi prezentă cum eu pot fi risipită pe podea târăște-mă și virtuțile mi se vor pierde printre semafoare sunt o femeie portabilă care știe să înghită resturi și târăște-mă se freacă de mine tot bumbacul straielor sub ele corpul meu fruct-pistil peste surâsul de mâță îndestulată și până la urmă pentru-ce-și-din-ce-interes târăște-mă vanilie pe indie furtună în carne insert here îți zic un bărbat mi-a zis odată că sunt un decalog 11 e culoarea păcii”.

Deși nu sunt un expert într-ale psihanalizei, aș risca să spun că inclusiv furtuna aceasta de imagini (ce amintește inclusiv de dadaiști și de dicteul lor automat), pe care Tatiana Ernuțeanu o construiește, nu este altceva decât un fel de scut pentru a se proteza de cei care ar dori să pătrundă în realitatea sa care și așa este una cât se poate de fragilă. Dar chiar și așa, vulnerabilitatea poetei rămâne una destul de ridicată, amplificată parcă și de infuziile de senzualitate, rare dar pregnante. Aș spune însă că avem totuși de a face cu o vulnerabilitate asumată pe deplin, venită din partea cuiva care a îmbrăcat haina celui ce nu mai are nimic de pierdut.

Deși este de abia la cel de-al doilea volum de poeme, Tatiana Ernuțeanu pare că și-a definit deja direcția poetică, atât din perspectiva temelor abordate, cât și din linia imagistică de care uzează pentru a-și exprima în versuri trăirile sale cele mai profunde. De altfel, ea este o prezență cât se poate de originală în peisajul poeziei române contemporane fiind de-a dreptul imposibil de „prins” în vreo generație, direcție sau școală de poezie. Ceea ce denotă în primul rând o mare doză de autenticitate care nu îi aduce decât de câștigat.