Cronica volumului de poeme, Camera albastră de Diana Rusu
(Editura Tracus Arte, 2022)
Diana Rusu (născută în 1985, în Jibou, județul Sălaj) a absolvit Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În 2010 a obținut o bursă Erasmus la Université de Lorraine. Din anul 2009, publică în revistele Apostrof, Noise Poetry și alte reviste digitale. În anul 2022 câștigă premiul „Alexandru Mușina” în cadrul Concursului de Debut în Poezie „Alexandru Mușina”. În urma câștigării acestui premiu îi apare, în același an, volumul de debut, Camera albastră, la editura Tracus Arte. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Aș spune dintru început că Diana Rusu scrie o poezie nu tocmai facilă din punct de vedere al discursului, și aceasta deoarece în poemele sale limita dintre vis și realitate este una foarte subtilă, ceea ce crează un efect de perpetuă oscilare între concret și abstract, între coerență și delir, între aici și dincolo, între acum și atunci. Dincolo de aceasta, poeta pare să fi dezvoltat o obsesie, nu atât pentru camera albastră, așa cum ar putea sugera titlul volumului, cât mai curând pentru trenuri, semn că de acestea o leagă una sau mai multe experiențe cel mai probabil suficient de traumatice. Însă în absența unui discurs fluid și lucid, este foarte greu de stabilit sau măcar de intuit în ce anume constă această traumă, cel mai probabil ar putea fi vorba despre un accident sau un pericol iminent resimțit în tren, așa cum sugerează și primul poem al acestei cărți: „din când în când un claxon de tir/ greutatea mașinii pe asfalt/ versus emoția mea light ca o cremă de brânză/ alunec pe șinele unse cu trenuri din/ ‘85 încoace// de când am urcat prima oară într-unul/ și viața mea s-a oprit acolo/ dar hai să-ți spun mai bine povestea// imaginează-ți o noapte de iunie/ în care o gură de aer conține/ vocile câtorva adolescenți veniți dinspre gară/ un lătrat disperat la câteva străzi distanță/ două roți de bicicletă deranjând/ nisipul de pe marginea drumului/ și măsura de vals pe care o face trenul/ ești înăuntrul corpului meu/ și scriu de pe balcon încercând/ să inventez o poveste cu mine// treci acum prin primul compartiment/ o insectă subțire și semi-transparentă îți traversează/ ecranul telefonului// și călătoria în timp poate începe/ în al doilea compartiment se înghesuie prin colțuri/ mirosul de benzină și drumurile de la jibou la zalău/ cu dacia 1300/ nu stai treci mai departe/ în compartimentul următor e întuneric/ te sperie dar te și face să te simți/ în siguranță/ insecta subțire se oprește câteva secunde/ și ridică două antene/ apoi pleacă mai departe/ merg de mână cu tine în al patrulea compartiment/ și încerc să dau un nume sunetelor/ ciocan, piatră, metal/ să dau o formă literelor/ a, b, c/ piatră, hârtie, foarfecă/ mă întrerupe mirosul de perdele proaspăt spălate/ câinele de nicăieri/ închid-închizi ochii/ mașinile nu aud claxonul trenului”.
Dacă posibila traumă legată de trenuri este învăluită în mister, o altă traumă este însă ilustrată mult mai concret. Este vorba despre un episod de hărțuire sexuală petrecută în timpul unei călătorii cu mașina: „ne grăbim, spunea/ cu o mână pe volan/ cu o mână pe coapsa mea stângă/ dar mi-a fost atât de teamă că/ n-am să știu să zic/ dă-ne-o nouă astăzi/ la rugăciunea împărțită/ se țineau de mâini șoptindu-și/ pulsul// ce înseamnă puls/ copii?”.
De altfel, găsim în poezia Dianei Rusu, și cu precădere în poemul Dhyana, o sumă de posibile metode de a scăpa din ghearele traumei: două dintre acestea par a fi visul/ visarea și dedublarea / multiplicarea: „Am visat că visez/ asta nu se întâmplă des/ însă de câte ori se întâmplă/ mă trezesc de două ori/ prima oară pe o bancă/ de festival culinar/ la una din mesele alea întinse ca un pat/ prelungit și rece/ fără saltea/ de spital/ când m-am trezit acolo/ era cineva lângă mine/ și încercam să-i spun ceva/ până la urmă m-am mai trezit o dată/ de data asta în patul/ dintre pereții subțiri ai stomacului meu/ unde trăiesc mai multe diane”; după cum o alta, nu se știe cât de eficientă, pare să fie evadarea în lectură: „la zece ani mi-am propus să fac/ un catalog de cărți/ am început să memorez/ titlurile și autorii/ apoi să-i scriu în ordine alfabetică/ în oracolul de adolescent/ al tatălui/ erau multe cărți pe rafturi/ iar eu le umpleam de stickere/ cu saved by the bell/ îmi plăceau/ dar aveam mereu impresia/ că unul dintre corpurile/ bibliotecii/ urma să se prăbușească/ puțin câte puțin literele s-au umplut de imagini și/ sunete/ bunică-mea punându-mi pălăria/ pe capul moale/ spunându-mi să ridic/ cu mâna stângă un colț/ al fustei/ în poza de la grădiniță”; și avem, bineînțeles, și metoda abandonării disperate în brațele divinității, metodă sortită de asemenea eșecului, tocmai din cauza lipsei discernământului atât de necesar în dialogul cu divinitatea: „am ieșit afară din biserică de paști/ când mi s-a făcut rău/ în curte/ nu era nimeni între dumnezeu/ și mine/ iar literele s-au umplut de gusturi/ tu/ ți-ai tras mâinile și trupul mai departe de mine/ până când într-o zi/ literele s-au umplut de forme/ geometrice”.
De altfel, poezia însăși este, în cazul Dianei Rusu o formă de terapie, o metodă de a iesi de sub auspiciile traumei și de a-și redobândi pacea, siguranța și stima de sine. Sper ca experiența publicării acestui volum să o ajute în acest demers terapeutic, iar viitorul său volum de poezie să fie unul mult mai senin, din care să răzbată doar optimism și încredere în sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu