„Cerul e albastru. Te iubesc!”

Cronica volumului Și dacă tu ești o planetă străină de Traian T. Coșovei

(Editura Tracus Arte, 2021)

 

Traian T. Coșovei (1954 - 2014) a fost un poet român optzecist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Cenaclului de Luni. Împreună cu poeții Mircea Cărtărescu, Ion Stratan și Florin Iaru formeză nucleul greu al Generației 80. În această formulă publică și volumul colectiv Aer cu diamante (Litera, 1982), care devine un fel de fanion al întregii generații. A debutat în anul 1978 cu volumul de poeme Ninsoarea electrică, apărut la editura Cartea Românească. De-a lungul întregii sale vieți a publicat nu mai puțin de douăzici și unu de volume de poezie și critică literară, fără a mai pune la socoteală antologiile sau reeditările. Dintre volumele sale amintim aici doar câteva, într-o selecție absolut aleatorie: 1, 2, 3 sau… (Albatros, 1980), Cruciada întreruptă (Cartea Românească, 1982), Rondul de noapte (Militară, 1987), Mickey Mouse e mort (Cartea Românească, 1994), Ioana care rupe poeme (Asociația Scriitorilor & Cartea Românească, 1996), Bună dimineața, Vietnam! (Călăuza, 1999),  Greva căpșunelor (Libra, 2004), Jurnalul morilor de vânt (Tracus Arte, 2012) și Aritmetica pleoapelor (Tracus Arte, 2013).

În anul 2021 apare o nouă antologie de autor, de data aceasta una tematică, întrunind cele mai frumoase poeme de dragoste, Și dacă tu ești o planetă străină, selecția poemelor aparținând soției acestuia, prozatoarea Ștefania Coșovei. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș spune dintru început că ceea ce mi-a atras atenția la poemele de dragoste ale lui Traian T. Coșovei este faptul că el reușea, asemenea unui alchimist de cuvinte, să extragă acele cuvinte ce exprimă sentimentele cele mai curate, din absolut toate câmpurile lexicale: din metalurgie, din istorie, din geografie, din botanică, din mitologie, din religie, din astronomie, din arheologie, ca să nu mai vorbim despre trimiterile la literatura universală prezente la tot pasul. Un prim exemplu în acest sens poate fi chiar poemul cu care se deschide antologia de față, Metalurgia unui sentiment: „Iubito, vrei să te vorbesc la trecut?/ Dar eu am metalizat trecutul până l-am făcut/ un continent nenăscut./ L-am făcut din cuvinte și fiere - / în fiare și fierării./ Iartă-mă că n-am avut mierea la mine/ ca să te fac din poezie în poezii./ Iartă-mă, înco o dată, continent nenăscut:/ n-am avut la mine toate cuvintele/ ca să te vorbesc la trecut”.

De asemenea, o altă strategie poetică foarte interesantă și totodată misterioasă din lirica lui Traian T. Coșovei este aceea de a-și plimba cititorul de la Ana la Caiafa printre cuvinte și imagini aparent disonante, care luate separat abia dacă mai prezintă vreun interes în ziua de astăzi, pentru ca fie la final, fie în mijlocul șuvoiului de imagini, să scoată, ca din pălărie, acele cuvinte care să transforme întregul amalgam de vocabule mișcătoare în stil brownian, într-un sublim poem de dragoste, care dintr-o dată capătă limpezimea unui izvor de munte și oferă totodată și revigorarea dată de acesta: „Nu-mi place muzica pe care o asculți,/ nu-mi place stilul tău de viață,/ nu-mi plac pisicile tale,/ nu-mi place câinele tău,/ nu-mi plac parfumurile tale,/ nu-mi place felul în care vorbești franceza/ nu-mi place maică-ta,/ nu-mi place rujul tău, nu-mi plac fardurile tale,/ nu-mi place cum te privești în oglinzi,/ nu-mi plac rochiile tale,/ nu-mi plac fotografiile tale,/ nu-mi plac tablourile tale de pe pereți...// Cerul e albastru. Te iubesc!”.

Și pentru că despre poezia de dragoste este mai bine să tăcem, să nu descoasem prea mult sentimentele poetului (ar fi o dovadă de indiscreție, dar și de risc), m-am gândit că cel mai bine ar fi ca, în cele ce urmează, să las poezia să vorbească de la sine. Așa că voi reda în întregime alte trei scurte poeme, încheind cu cel dedicat chiar celei ce a alcătuit această antologie, soției sale, Ștefania Coșovei:

 

„Se spune că frumusețea Elenei din Troia

putea lansa la apă patru sute de corăbii.

 

Gândește-te de două ori

până când să lansezi frumusețea la apă.

 

Cerul e albastru, îndepărtat.

A te îndrăgosti este ca și cum ai spiona un înger”;

 

„De ce te-ai făcut frumoasă

tocmai în iarna aceasta

în care nu ninge?

 

Iubito,

dacă aș fi un secret,

ce-ai face cu mine?

M-ai păstra

sau m-ai spune?”;

 

„Mai dă-mi o șansă, șperaclu-speranță,

o lesă de amintiri la drumul mare...

Îndurare, iubita mea, haraci și peșcheș,

tribut pe iertare!

 

Dăruiește-mi parfumul tău de foame și sete;

dă-mi, dă-mi ceva care să te uite, să te regrete

și să te zidească-n firidă

os lângă os, cărămidă de cărămidă

tandră, demolată de mângâieri -  

zugrăvită cu dezmierdări de niciunde, de altădată...

 

Tu, iubito, care dai catedralelor de vis și absint

numele meu: Niciodată!”