„În numele iubirii am spălat vase”

Cronica volumului de poeme Vax de Gabriela Feceoru

(Editura Charmides, 2022)

 

Gabriela Feceoru (n. 1993, Petroșani), este o poetă româncă absolventă a Masteratului Istoria Literaturii și Sistemul Critici Literare, UMFST „George Emil Palade” din Târgu Mureș. Colaborează cu diverse reviste literare și platforme culturale: Planeta Babel, DLITE, Discobolul, Zona nouă, Astra, Steaua, Familia, Bucovina literară, Apostrof, România literară, Literatura de azi. A lucrat la revista Vatra și la monden.ro. Este fondatorul și administratorul blogului literar gabrielascrie.ro. A debutat în anul 2017, la editura Cartea Românească, cu volumul de poeme blister. Au urmat volumele: vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Charmides, 2019), Aștept primăvara și vine – Dragoș (Casa de pariuri literare, 2022), și vax (Charmides, 2022). Apare în antologiile: #Rezist!Poezia (Paralela 45, 2017), Poezie călătoare, vol II (Cartea de după, 2021), Singuraticele (Neverland, 2021). Este nominalizată la mai multe premii naționale, dintre care cele mai importante sunt: Premiul Național pentru debut în poezie ”Iustin Panța”, 2017 și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, 2018. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poeme al său, vax, apărut în anul 2022, la editura bistrițeană Charmides.

Aș începe prin a spune că titlul volumului ne pune în fața unui dublu antagonism. Pe de o parte, scurtimea titlului contrastează cu lungimea poemelor și în ultimă instanță cu cea a volumului (124 de pagini, destul de mult pentru o carte de poeme), iar pe de altă parte, titlul în sine, vax, care desemnează, prin prisma expresiei pur românești, vax albina, un lucru lipsit de importanță, contrastează cu profunzimea temelor dezbătute poetic, dar uneori și prozaic, în volum. Pentru că poeta Gabriela Feceoru nu spune aici în niciun caz lucruri lipsite de importanță, ba chiar dimpotrivă.

Poemele din vax sunt în primul rând ultra - confesive și ultra - personaliste, sunt, am putea spune, un jurnal în versuri, retroactiv, al unei perioade foarte încărcate din toate puntele de vedere din viața poetei, și anume, perioada sarcinii și a primei perioade a maternității, în care aceasta a trebuie să se confrunte și cu statutul de mamă singură, care a pus-o în mari dificultăți, atât din punct de vedere personal, cât și social.

 

Volumul începe în forță cu un poem în care poeta înmagazinează toate stările psihice și psihosomatice prin care a trecut din momentul aflării faptului că va fi mamă și până după naștere. Avem de a face cu o sarabandă de trăiri din sfera frustrărilor, mai mult sau mai puțin îndreptățite, născute în mintea unei femei care nu se simțea pregătită să devină mamă, a unei femei pentru care frumusețea trupului pare să contrasteze dramatic cu bucuria de a fi mamă: „eu și prietena mea ne aflam într-un  restaurant/ din Oradea. în baie la demisol am rugat-o să-și ridice/ bluza cum eu îmi ridicasem rochia cu fața la oglindă// abdomenul meu era perforat dar al ei nu/ voiam să mă pun față în față cu adevărul pe care nu îl mai cunoșteam/ atunci fusese ultima dată înainte de sfârtecare/ când mi-am privit abdomenul în fața unei alte oglinzi// și mi-am spus: voi deveni mamă./ înainte îmi plăcea să port lenjerie intimă din două piese/ înainte aveam sânii fermi/ înainte aveam abdomenul ferm// priveam abdomenul mamei mele și o întrebam/ dacă îi place cum arată/ nu îi plăcea/ sigur nu-i plăcea// nu am rămas alături de bărbatul cu care am conceput copilul/ cel care mi-a văzut burta umflându-se dar care nu a atins-o niciodată/ când iubitul mei pune mâna pe abdomenul meu pentru prima dată/ și apoi. și apoi. îmi vine să plâng.// o stare de milă față de lezarea pielii mele./ o stare de milă pentru retina lui și pentru degetele lui./ o stare de milă pentru efortul meu de a mă accepta./ o stare de milă pentru efortul lui de a-mi rămâne alături.// când dintre toate corpurile eu sunt un corp lezat/ și când aprindem lumina și sunt goală am un corp/ uscat și ofilit și de aceea nu mai știu care e vârsta mea/ și de aceea nu mai știu că sunt tânără.// sunt inteligentă dar nu pot să fac o magie ca asta să/ treacă. sunt frumoasă până la piept/ dar hainele sunt măști pentru femei/ dar hainele sunt măști pentru femei”.

În continuare poeta își pune sufletul și mintea pe tavă fără niciun fel de menajamente, arătând cititorilor toată stările prin care a trecut în prima perioadă a maternității: de la durerea provocată de despărțirea de tatăl copilului, pe care fără doar și poate l-a iubit, la disperarea de a fi mamă singură, de la ruptura interioară dintre nevoia de a rămâne femeie, de a fi admirată de bărbați, de a iubi din nou și de a fi iubită și statutul de tânără mamă care vine la pachet cu o sumă de etichete sociale, la tendința de a-și renega propriul copil, de la relația tensionată cu părinții care își asumă rolul de bunici-părinți, la nevoia de a recupera timpul pierdut departe de copilul său, totul culminând cu asumarea deplină a maternității și a copilului, cu dorința de a-i dovedi dragostea ei, de a fi iertată de fiul pe care, pentru scurte perioade de timp a simțit că l-a abandonat în grija bunicilor: „intru în acest document ca în viața mea/ am douăzecișicinci de ani acum dragul meu/ și nu sunt stabilă cum credeam că voi fi/ primăvara tot îmi place liliacul și/ iarna tot am în minte podurile înghețate// apa înghețată și pașii noștri pe apă/ cât curaj am avut să pășim împreună și/ atunci cum te-am ținut la pieptul meu/ și tu cât erai de mic dar eram mai grei/ ca oricând în acea iarnă conservată de ger// la douăzeciși cinci de ani îmi este dor de tine/ așa cum îmi va fi și la 30 și la 40 și la 50/ la douăzecișicinci aș vrea să plimb iar/ căruciorul și tu să nu faci nimic doar să te miri/ îmi e dor de tine la acești// 25 de ani ai mei pentru că tu mi-ai/ dat o definiție a iubirii când ai întins mâinile/ când mi-ai prins sânul și te-ai hrănit când te-ai/ conectat cu mine chiar dacă eu refuzam/ eu te-am refuzat tu nu m-ai refuzat pe mine// mâinile tale în aer cu care mâini nu știam eu ce să fac/ pentru că erau atât de mici și ale mele nu sunt foarte mari/ corpul tău pe care nu știam să-l spăl pentru că nu/ voiam să fiu acuzată de maltratare nu aveam chef să/ te îmbrățișez dar tu aveai chef nu aveam chef să te văd// dar ochii tăi m-au privit ca pe o mamă de care aveai nevoie/ și pentru că tu aveai nevoie de o mamă ți-am/ sărit în ajutor voiai să prinzi jucării dar nu puteai și ți-am/ prins degetele ți-am arătat cum se face și tu ai zâmbit/ și atunci am simțit nevoia să-ți aduc toate jucăriile mai aproape// am simțit nevoia să nu te mai chinui să apuci jucăriile dar să le ai/ lângă tine erai numai liniuțe tot vărgat de body erai un spectacol/ solar erai inima mea nou născută eu o chiuvetă cu vase/ pline de mâncare și voiam să fac să fie totul bine ca noi doi/ să avem parte de afecțiune așa că în numele iubirii am spălat vase”.   

Așadar, Gabriela Feceoru ne propune în noul său volum de poeme, o adevărată mărturisire publică, 100% sinceră și 100% poetică, despre lupta dintre feminitatea sa și maternitatea sa. O face, așa cum am mai spus, fără menajamente, și totodată fără excese stilistice (poeticul țâșnind din însăși sinceritatea poetei), asumându-și toate riscurile inerente și toate posibilele etichete, cum ar fi cea de mamă neasumată/ denaturată, sau cea de femeie egoistă care nu se gândește decât la feminitatea ei. Personal, cred că nu trebuie nicidecum judecată, ci dimpotrivă, consider că mărturia ei trebuie ascultată, sau în cazul de față, citită cu maximă empatie, și după posibilitatea fiecărui cititor, înțeleasă. Sunt convins că inclusiv acesta a fost și motivul pentru care poeta a ales să publice această carte, acela de a se înfățișa lumii, cum îmi place mie să spun, în duhul gol, nu pentru a fi judecată ci pentru a fi înțeleasă și îmbrățișată, dar și pentru a se putea înțelege ea pe sine însăși pentru ca mai apoi să își poată asuma toate stările și eventual pentru a se putea ierta.