„Iubirea e un sfânt ventriloc”

 

Cronica volumului de poeme, Stepă și transă de Dumitru Fanfarov

(Casa de Editură Max Blecher, 2020)

 

Biografia oficială a lui Dumitru Fanfarov este una cât se poate de simplă, aș spune chiar telegrafică. S-a născut în anul 1993, la Chișinău. Stop. A studiat Litere la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Stop. Este poet și MC. Stop. A debutat în anul 2020 cu volumul de poeme Stepă și transă, la Casa de Editură Max Blecher. Stop.

Ceea ce nu se scrie în biografie este însă adevărata carte de vizită a lui Dumitru Fanfarov. Și aceasta deoarece el este o prezență cât se poate de efervescentă în peisajul poeziei române contemporane, fiind un adevărat performer. Poezia sa este în același timp poezie pură și muzică hip hop. De altfel, înainte de a debuta în volum, el s-a făcut remarcat mai ales în calitatea aceasta de permormer, de poet declamator, de poet hip-hop. Iar textele din volum au fost mai întâi „răpăite” pe diverse scene poetice din România sau Republica Moldova. Desigur, nu a fost primul din această breaslă, altminteri nouă în peisajul cultural românesc, dar ceva tot are el aparte. Poate graiul cu accente moldave, poate temele abordate, deși, după părerea mea, cred că farmecul lui Fanfarov vine tocmai din întâlnirea, sau mai bine spus, îmbrățișarea plină de patos, dintre ceea ce poate fi numită, fără teama de a greși, poezie pură, bazată pe metaforă atât lirică cât și socială și retorica declarativă descrisă prin succesiunea de beat-uri, create atât din rimele finale cât și din rimele interioare ale versurilor.

Și totuși, despre ce scrie/ declamă Dumitru Fanfarov, și cu ce teme își cucerește el publicul? Ca orice rapper, scrie și „cântă” despre lipsuri. Dar nu despre lipsurile sale personale, deși le mai atinge, inevitabil, și pe acelea, ci preponderent despre cele sociale, despre acele lucruri care, prin absența lor, determină mersul șchiopătat al lumii. Despre lipsurile care fac să nu meargă lucrurile așa cum ar trebui în lumea aceasta. Și încă din primul poem taxează lipsa de empatie dintre oameni și lipsa de orientare a acestora către adevăratele valori ale vieții: „de-ar fi cineva să ne apuce de șolduri/ când ne ducem la fund/ și-o coadă de pește să ne pună în loc/ să ne trimită prin beznă/ cu lampionul între ochi/ să ne iubească distanța frânghiei/ ce se roade de pod/ când nasul tău de porțelan se umple de sânge și os/ de ți-am putea auzi sufletul cum râde cu hohot/ acolo acolo pe margine am vrut să ajungem cu toții// aveai nevoie de-o liniște de natura duratei/ satisfacția groparului/ pe măcură ce coboară/ epuizarea reconfortantă a muncitorului/ pe măsură ce i se sfârșește tura/ jocurile măsurii și ale duratei/ eu n-am crezut niciodată/ avem nevoie de bani nu-mi mai vorbi de împlinire/ toată înțelepciunea din lume nu-mi stă la degetul mic/ al unui singur poem// vreau gestul suprem/ cartoful de aur nespălat de sudoarea frunții/ roca plină de pământ între muchii/ piesa la care te uiți și nu înțelegi/ pe ce și-au aruncat colecționarii banii/ și cum dracu` bucata asta de sărăcie reușește să facă piața// bătaia nervoasă și alertă în cap/ până îmi țopăie maimuțele în jurul focului/ fără până/ fără așteptări și frână/ fără// sunt toate orele tale de muncă în plus/ speedul tras în două cu lacrimi și muci/ deși viteza de absorție a milei de sine/ e cam redusă”.

O altă lipsă pe care o mai pune pe tapet Dumitru Fanfarov este lipsa reperelor spirituale din viețile noastre. Și poemul în care o face, și în care prezintă și câteva dintre efectele dezastruase ale acestei lipse, dintre care cele mai greu de dus sunt depresia și moartea, este poate cel mai ritmat poem din volum, poate tocmai pentru ca mesajul să prindă cât mai bine, să se infiltreze cât mai subtil și totodată temeinic pe sub pielea și în mințile și sufletele noastre: „și-mi mai torn ca poetul o gură de vin/ între dinți marlboro mai roșu decât hellboy/ valhalla hello/ puștii cad de pe bloc ca un tetris morbid/ doamne prinde-mă în brațele tale te rog/ crucea-i de lego și darțu-i pe corp/ soarele apune de 12 ori/ intră la fix 10 puncte în cord/ ce pula mea vreau și eu să mă joc// a doua decadă intru din plin/ ca moartea pe-un porsche într-un autobuz/ la un party de mc cu masca pe bot/ parcă-i party de gabori ce-și mănâncă tortul/ costumul meu de panteră roz/ îmi învârt coada pe beat ca un diavol/ veteranii vor să dea dar nu pot/ că amintirea e prea vie/ și poeții-s morți// trec zile trec nopți/ unu ăși mută creieru-n cord/ altul învârte timona la bord/ crunt își înfundă plânsul de zor/ că lumile apun în spatele nostru/ unul visează o comoară sub pod/ și pleacă în lume să-și caute un loc/ altu e prins digital în miracol/ altu e în drum spre gara de nord/ mai scrie o strofă în marele joc/ altu mai face un beat/ undeva într-un cort”.  

Bineînțeles că Dumitru Fanfarov, care este poet până în măduva sufletului, cu tot ce implică asta, nu putea să nu tragă un semnal de alarmă și pentru absența iubirii autentice, reale, pure și pentru înlocuirea acesteia cu tot felul de surogate convenționale: „orașe mari desigur/ în care să-și poată purta trupurile/ ca pe o formă de continuitate a iubirii în spațiu// totul începe ca-n filmul străvechi al unei mari iubiri/ suprarealiste/ în care protagoniștii își devorează unul altuia corpurile/ atletice și canceroase/ transferându-le alchimic între cele veșnice/ până când moartea ne va despărți/ scrie pe eșarfele ce le poartă la ochi/ beznă albă stropită de sângele propriilor sexe/ ca prima noapte nupțială a bunicii Valentina/ în care și-a crestat pizda cu cuțitul ca să fie crezută// și te cred când îmi spui/ și mă crezi când îți spun// fiindcă iubirea e o voce la unison/ ce se ridică de-acolo de jos/ iubirea e un sfânt ventriloc/ cu o aureolă verzuie cu sfârc/ ca un diavol-de-mare cu aripi drept vulve/ planează cântând pe muntele venus/ predică fără o vorbă cuvântul întrupat/ hormonal confesiv convulsiv/ în mâna c-un mădular circumscris// molecular neliniștea mușcă din noi neîntrerupt/ în tot raiul vine o toamnă să împrăștie îndrăgostiții/ ca pe frunze ce se usucă/ doar înotătorii eterni neostoiți și nebuni/ doar călătorii pădurii de nerv/ ce-au ajuns la fâșia florii de sulf/ doar cei ce-au văzut deșertul printre coaste cum suflă/ și-au visat la mai mult/ doar ei vor cunoaște declicul vital și intern/ doar ei vor cunoaște ieșirea din pattern”.

Acestea fiind spuse, nu îmi mai rămâne decât să vă îndemn să îl căutați pe Dumitru Fanfarov, fie în librării, fie pe internet, să îi citiți poezia sau să îi urmăriți performance-urile și cel mai important, să lăsați ca arta lui și mesajele sale să vă intre pe sub piele, în minte și în suflet.