Praf de pușcă și praf de viață

Cronica volumului Explozii controlate de Hristina Doroftei

(Editura Tracus Arte, 2023)

 

Hristina Doroftei (născută în 1983, în Târgu Mureș) a absolvit cursurile universitare, masterale și doctorale ale Facultății de Litere a Universității „Petru Maior” din Târgu Mureș. În prezent este profesoară de limba română la Liceul Pedagogic „Marin Preda” din Odorheiul Secuiesc. A debutat în anul 2014 cu volumul de poezie, reflexie, apărut la editura Junimea, pentru care a primit Premiul „Opera Prima” la Festivalul Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” și Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Târgu Mureș. A urmat volumul de poezie, Mașina de cusut (Editura Cartea Românească, 2017). Tot în 2017 publică și volumul de eseistică, Memoria zăbrelelor. Eseu anti-uitare (Editura Arc, Chișinău, 2017). În anul 2023 îi apare un al treilea volum de poezie, Explozii controlate, la editura Tracus Arte. Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul este alcătuit din două secțiuni: Între mine, tine și Kiev și Cedare.

În prima secțiune, așa cum se poate lesne deduce și din titlu, sunt poeme în care Hristina Doroftei aduce în discuție războiul din Ucraina. Ceea ce este însă de remarcat și de apreciat la aceste poeme este faptul că poeta nu își propune să pară în mijlocul evenimentelor, nu se situează, nici măcar fictiv, în focul războiului, altfel spus, nu caută să impresioneze cu absolut nimic. Ea doar asistă neputincioasă de pe margine, încearcă să înțeleagă ce se întâmplă sau urmează să se întâmple, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, își exprimă empatia cu victimele războiului, cel mult, încearcă să îi ajute pe refugiați atunci când are posibilitatea, și transpune toate acestea acestea și în poezie: „22:36 și eu mă gândesc/ cum am putea privi aceleași stele.// între mine/ tine/ și Kiev/ e un triunghi oarecare.// vreau să fac cu tine/ ce face primăvara cu cireșii/ a spus Neruda./ eu am simțit în corpul meu/ toți fluturii ce se vor naște în Europa/ iar venele mele au început să transporte/ picături de iubire la inimă.// dacă Europa va deveni roșie/ fluturii vor muri înainte de a se naște/ cireșii noștri nu vor mai înflori/ primăvara va deveni toamnă/ formele geometrice nu vor mai exista.// dar noi?/ am mai putea privi aceleași stele?”.

La o lectură atentă a poemelor din această parte a cărții se va observa că poeta are resurse cvasi-infinite de empatie, sentiment pe care îl trăiește nu doar înlegătură cu bieții ucraineni, ci și cu micile viețuitoare necuvântâtoare și incapabile să se apere de răufăcători, cum ar fi o cățelușă sau o floare, care uneori se îmbracă în hainele superbe dar fragile ale unui crin. Însă deși acesta este sentimentul dominant, totuși, nu este și cel mai pregnant, cel mai percutant, cel mai sfredelitor, în această categorie insinuându-se și manifestându-se plenar, frica, provocată, bineînțeles tot de evenimentele din Ucraina: „din Ucraina a venit un sunet speriat./ s-a ascuns lângă roata mașinii mele./ când să plec la serviciu/ era să-l strivesc./de abia a apucat să scoată un icnet./ am mers lângă el și l-am mângâiat cu privirea,/ ochișorii de sunet speriat s-au umezit./ s-au umplut cu un lichid argintiu./ l-am luat pe vârful buzelor și am suflat spre el./ a început să se încălzească./ l-am dus în casă și l-am așezat pe calorifer./ i-am pregătit un ceai de mușețel/ din care a băut cu un ceai din plastic./ apoi mi-a cerut ceva de mâncare./ nu aveam decât niște clătite./ le-a înfulecat pe toate./ sunetul speriat parcă nu mai era așa speriat./ a crescut și în dimensiune./ devenise un bulgăre de sunet cât un tanc rusesc./ s-a apropiat de buzele mele./ mi le-a deschis cu forță și s-a îndesat în gura mea./ nu prea încăpea din cauza dinților./ i-a împins afară cu o lovitură de picior de sunet./ în urma lor a pornit un fluviu de sânge./ trebuia să respir numai pe nas pentru a nu mă îneca./ bulgărele de sunet cât un tanc rusesc și-a așezat capul/ pe amigdalele mele/ s-a acoperit cu limba mea./ a trecut ceva timp./ după ce și-a făcut siesta/ s-a aruncat afară din gura mea cu o putere/ atât de mare încât mi-au crăpat buzele./ sângele mi-a înghețat/ și clădirile de pe stradă s-au culcat la pământ/ într-o baltă de moloz”.

De remarcat la poemul mai sus citat fantezia de care debordează poeta. Pornind de la o imagine 100% metaforică, simbolică, ea crează un personaj de tipul unei Godzilla imateriale, care seamănă în jur doar panică și disperare. De bună seamă, nu este acesta singurul poem în care întâlnim fantezia, dar aici este atins apogeul imaginației și totodată al tehnicii de a transcede de la imagine la metaforă și de la metaforă la metasentiment.

Cea de-a doua secțiune a cărții, intitultă Cedare, este una cu totul aparte, în primul rând pentru că în ea este vorba despre o persoană foarte dragă poetei bolnavă într-o fază terminală, cel mai probabil cancer, deși nu este numic propriu-zis. Atmosfera din cele zece poeme, cât cuprinde această parte secundă, este una de o adâncă tristețe, dar una care nu alunecă în disperare, ci mai curând în resemnare, de aici probabil și titlul, Cedare: „Ieri te sunam și comunicam// Azi încerc să-ți povestesc ceva// N-am cui.// Patul te înghite/ pari mică în burta-i ca o gaură neagră/ ești fără putere/ fără apărare/ fără chef/ te doare lumina din vocile noastre.// Creierul respiră sacadat/ sub pielea întinsă și pistruiată de ace.// Vrei să dormi.// Ieri te trezeai în zori/ începeai munca înaintea soarelui.// Azi ești o margaretă cu petale smulse:/ trăiești/ nu trăiești/ trăiești/ nu trăiești/ trăiești/ nu trăiești...”.

Explozii controlate este un volum de poeme foarte bine alcătuit, cu o structură solidă, în care Hristina Doroftei își demonstrează maturitatea poetică, nu atât prin temele abordate și nici prin vreo găselniță tehnică nemaivăzută, cât mai curând prin faptul că reușește să împletească foarte bine, sau mai bine zis să țeasă între ele temele și tehnicile astfel încât să obțină acel elixir ce stoarce emoții pure în modul cel mai firesc cu putință. Nu îmi rămâne decât să o felicit pentru această nouă carte și să o aștept deja pe următoarea.