Cronica volumului de debut, Transcender de Bogdan - Alexandru Petcu
(Editura Charmides, 2022)
Bogdan - Alexandru Petcu (născut în 1995, în localitatea Albele, Bacău) a studiat filosofia la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat poezie în mai multe reviste literare și a avut lecturi publice în cadrul unor evenimente ca Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau sau Noaptea Albă a Poeziei de la FILIT. În anul 2022 debutează editorial cu volumul Transcender, apărut la editura bistrițeană Charmides. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Voi începe prin a face o scurtă analiză a titlului. Transcender - un cuvânt care nu apare oficial în limba română, dar care ar putea fi foarte ușor citit, eronat, ca „transgender”, cuvânt ce desemnează o persoană a cărei identitate de gen diferă de identitatea sa sexuală, unul dintre cuvintele care inflamează instantaneu spiritele în sânul societății românești, divizând-o în pro și contra. Și totuși, Bogdan - Alexandru Petcu nu folosește „transgender”, ci „transcender”. Și chiar dacă termenul său nu există în DEX, el poate avea și chiar are un înțeles de sine stătător, fiind de fapt un cuvânt „compus” din prefixul „trans” și transcendență, altfel spus, el denumind o persoană mai curând preocupată de transcendență decât de problematica LGBT, pe care de altfel, nu o demonizează, nici măcar nu o numește, ci doar o „invocă” subtil, prin jocul de cuvinte vădit intenționat folosit în titlul volumului său.
Faptul că Bogdan - Alexandru Petcu este cu adevărat preocupat de dimensiunea transcendentă a vieții, este și primul moto pe care îl alege pentru cartea sa, un citat din lucrarea Despre suflet de Aristotel: „Sunt mulți cei care lasă deoparte știința dând curs imaginațiilor, iar în cazul altor animale nici nu există intelecte sau raționament, ci doar imaginație”.
Poemele sale se remarcă prin două componente ce pot fi considerate drep cele două laitmotive ale poeticii sale din această etapă pe care aș numi-o inaugurală: umanul, înțeles ca totalitate a formelor de manifestare ale naturii umane și referențialul, textele sale fiind pline de referințe din istorie, literatură, filosofie sau religie, practic tot din sfera științelor socio-umane. De altfel, aceste referințe, nu sunt făcute de dragul unei reintroduceri în peisajul poeziei actuale a intertextualismului specific anilor 90, ci fiecare referință în parte simbolizează de fapt o tipologie umană, un fapt uman, o metonimie a omului surprins într-un anumit context istoric, sau chiar o mască a propriului sine, caz în care referința devine autoreferință mascată, cum foarte bine reiese inclusiv din poemul ce deschide volumul: „Sângele tău curge prin parcuri/ și te simți totuși om. Ce întrebi?”/ Și cui să le spui? Să visezi că te trezești/ fără văz, să nu ai răbdare să duci o idee la capăt.// Hematii, limite, frați, bani, corporații,/ locuri de muncă, furii și anxietăți. Am trăit/ toate astea și nimic nu ne-a făcut speciali.// Visăm la alți oameni,/ la noi ca fiind alți oameni. Prin voia sorții,/ să se schimbe naibii atomii și/ istoria personală - idiosincrazii pur estetice -,/ singurul liant între aporiile astea tâmpite.// Estetismul e morala estului,/ glumesc prietenii mei. Poate îi cred./ Mi-e dor să beau o vodkă la masa lui Radu./ Să stăm beți până a doua zi de dimineață./ Radu e măcelar pe texte și scrie/ despre măcelarii din Londra. Radu e prietenul meu./ Radu este, iar asta mă bucură.// (...)// Nu am de unde să știu când sângele caută/ segregare, când Tătărașiul devine Berlinul de Est/ în imaginarul unui om oarecare./ Puțin cam prost, puțin cam naiv,/ puțin dependent, puțin.// Eu sunt cel care poartă limita/ acolo unde îl duce imaginația, iar imaginația mea/ nu duce nicăieri. Nu pot să văd nici măcar fețele/ fanteziilor mele sexuale.// Eu sunt cel care duce limita acolo unde există deja.// Cam atât pot să spun despre mine”.
În ceea ce privește aplecarea poetului spre transcendență, despre care am vorbit mai sus, aceasta se reflectă foarte bine în poemul intitulat Lumina are ceva ascuns în ea, pe care nu îl voi reda decât parțial: „Citește din Yalom: „Nu este ateu/ în tranșee”. Nu a fost niciodată acolo./ Singurele sale războaie, oarecum inocente/ și, firește, fără vărsare de sânge,/ au fost duse de alții în imaginația lui/ cu imaginația lui.// (...)// Zâmbește. Ceva din lumina care se reflectă/ din ochelari pare să spună că/ nu e mulțumit cu atât. Nu e mulțumit că/ în codul lui genetic există informația/ care îl face să îmbătrânească. Pare/ prea simplă lumea asta: orice devenire să fie,/ de fapt, degradare, corupere.// (...)// Tranșeele sunt departe,/ cărțile de psihogenealogie - aruncate pe jos./ Lumina are ceva uscat în ea./ E relativ greu să respiri, E relativ greu/ să fii optimist”.
Firește, asupra acestui volum de debut al lui Bogdan - Alexandru Petcu se pot face nenumărate analize, pornind în primul rând de la faptul că avem de a face totuși cu o poezie conceptuală, dat fiind aportul ridicat de referințe intertextuale. Eu am ales să mă rezum numai la această scurtă analiză asupra umanului, pentru că din punctul meu de vedere, în dragostea poetului pentru tot ce ține de uman/ umanitate stă cheia și esența poeziei sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu