Ai voie să greșești, este în regulă să fii incomplet

Cronica volumului de debut, La topirea ghețarilor de Ana Săndulescu

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Ana Săndulescu (născută în 1989, la Vaslui) este poetă, prozatoare, traducătoare și promoter cultural. A publicat în revistele: Dacia Literară, Observator cultural, Revista Nouă, Tiuk! şi Zona Literară. A debutat în anul 2015 cu romanul Anamneza la editura Herg Benet. În 2019 a coordonat volumul de interviuri Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor (Casa de pariuri literare). În anul 2021 debutează și ca poetă cu volumul La topirea ghețarilor (Casa de pariuri literare). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volum de debut în poezie al Anei Săndulescu, La topirea ghețarilor, este unul întru câtva experimental, și spun aceasta întrucât este alcătuit sub forma unui dublu dialog, din punct de vedere conceptual: pe de o parte avem de a face cu un dialog estetic, poemele în proză, ce amintesc, desigur și de formarea de prozatoare a autoarei, se împletesc cu cele în versuri, unele minimaliste, altele de întindere medie; iar pe de altă parte avem parte și de un dialog între două voci feminine, ce reprezintă două ipostaze ale feminității, și care ar putea fi văzute și ca două alter-ego-uri ale poetei (desigur, fără „prezumția” de bipolaritate, în sensul psihopatologic al termenului).

Cele două voci feminine sunt Lia și Espera. Și nu întâmplător le-am numit doar voci feminine sau ale feminității și nu de-a dreptul, două femei, pentru că asupra identității ființiale a Esperei planează în continuu un nor al incertitudinii, neputând afirma cu certitudine dacă este femeie propriu-zis sau doar o entitate imaterială, capabilă de gânduri și sentimente proprii.

Lia, căreia îi aparțin, din punct de vedere estetic, poemele în proză, este în mod cert, o femeie în toată puterea cuvântului. Este genul de femeie care, deși artistă prin vocație, își „ucide” cu bună știință fiorul artistic, pentru a fi femeia pragmatică ce participă la viața Marelui Oraș. Pe lângă obsesia pragmatismului auto-impus, ea mai este locuită de două mari pierderi, moartea tatălui și trădarea celei mai bune prietene: „Am cunoscut viclenia celei mai bune prietene. Nu-mi rămâne decât să strâng în palme jarul care curge din cealaltă jumătate a medalionu- lui. Aș vrea să adun rămășițele prieteniei noastre într-o urnă, pe care să o așez pe-o poliță, deasupra unui șemineu, cum fac americanii. S-o pictez, în schimb, ar fi mai crud și mai ispititor. Tolerăm zile cu restricții. În subteranele blocului am amenajat un mic atelier în una dintre boxele destinate cutiilor vechi, departe de oa- meni și de orice escapadă luxuriantă, voi picta lumi exuberante. Sunt familiară cu munca de birou, îmi aduc în fiecare zi contribuția, cum altfel dacă trăiesc în Marele Oraș? Particip la discuții reale, liniștite, la granița normalității, dar îmi lipsesc mărturisirile ei neașteptate, fâlfâiri emoționate pe care le resimțeam ca fiind ale mele”; „Eu niciodată nu m-am considerat o persoană creativă, o artistă, am râs de cuvinte mari: Michelin, exclusivitate, croazieră, Deloitte, limuzi- nă. Pun toate schițele, toate construcțiile sub semnul întrebării pentru că nu-mi dau seama dacă inventez lucruri pe care tatăl meu le-ar fi in- ventat dacă ar mai fi fost în viață sau dacă am într-adevăr vreo înclina- ție nebănuită, ascunsă. Trăiesc într-o rezervație uriașă care e guvernată de dispariție. Dispariția e împărăteasă aici. Cine a făcut lobby?”.  

Espera, vocea fără identitate precisă, „entitatea bizară”, care ne vorbește prin intermediul poemelor în vers „clasic”, dar alb, este genul „cu capul în nori”, inadaptată socială, frustrată din această cauză, într-o perpetuă căutare a sinelui: „Nu ar trebui să-mi fac afiș electoral, publicitate/ în complicitate, selfie pe rețele de socializare.// Înțeleg, sunt vremurile-n care dacă nu faci/ marketing sau dacă nu ești îngâmfat o să fii dat la o parte,/ rămâi în penumbra obrăzniciei și a pieptului umflat,/ îți pierzi culoarea, te-mprăștii-n beznă,/ devii uitat, dacă vreodată ai avut norocul/ să fii altfel decât invizibil.// Ar trebui să rămân o bătrână înțeleaptă,/ un umil prezbiter, să nu îmbrățișez/ tehnologiile emergente, să nu integrez vr-ul,/ să nu învăț programare și design,/ coduri de culoare, cum să-mi fac un website,/ seo, link building și optimizare.// Nu ar trebui să devin un mamut digital cu rădăcini viguroase, împrăștiate în toate direcțiile posibile”; „Mă intrigă circul uman, seismul antropologic/ cum o secundă face diferența,/ cum un moment îți poate răsuci destinul,/ ratându-l sau încununându-l”.

Care este relația dintre cele două „voci”? Inițial, doar Espera vorbește despre Lia, aceasta din urmă fiind prea ocupată să vorbească doar despre prietena care a trădat-o și despre moartea tatălui. Însă cum vorbește Espera despre Lia? Ca și cum ar cunoaște-o îndeaproape, ca și cum ar fi umbra ei. De altfel, și Lia, atunci când vorbește despre Espera, spre finalul volumului, o numește tot „umbra mea frumoasă”.

 Totuși, două dintre discursurile Esperei despre Lia sunt cât se poate de bizare și trimit cumva la ideea, cât se poate de stranie pentru europeni și mai ales pentru creștini, dar foarte frecventă în culturile țărilor africane, aceea de suflete diferite care locuiesc în același trup uman, idee ilustrată foarte frumos de scriitoarea nigeriană Akwaeke Emezi în romanul „Apă dulce” (editura Vellant, 2019, traducerea lui Cristian Fulaș): „Când Lia s-a înscris la cursul de/ pictură,/ eu/ mă nășteam/ în atelierul de poezie.// Am aflat că pictura ține loc de om, versurile/ mele,/ ca într-un cheag, / speranța”; „Dacă amândouă suntem două entități,/ fiecare cu liber arbitru, cu stil propriu, cu o voce doar a ei,/ dacă ar exista o posibilitate, una, una,/ ca eu să fiu protagonista acestui moment?// Dacă Lia ar fi doar un preambul, un interludiu/ pentru ceva mai mare?// Dacă sunt gazda, și nu invers,/ dacă admit că nu sunt doar o poezie de companie,/ la fel ca toate celelalte poezii/ de companie, atunci cine sunt? Cine nu sunt?”.

Dar poate nu trebuie să mergem atât de departe și să admitem că Lia și Espera sunt doar două fațete ale unei singure identități. Că orice persoană, fie femeie, fie bărbat, dezvoltă natural o dublă personalitate. Și aceasta pentru că presiunea socială de a fi mereu perfect este prea mare și în mod cert inutilă. Aș înainta inclusiv această teorie, că Ana Săndulescu ne-a predat prin intermediul acestei cărți de poezie, o lecție despre fragilitate, vulnerabilitate și necesitatea de a-ți asuma imperfecțiunea, de a avea voie să greșești, de a nu mereu „așa” sau „așa”, de a fi mai curând așa cum simți să fii în funcție de moment, de stare, de anturaj, de contextul social sau personal.

Oricum ar fi, La topirea ghețarilor este un volum foarte bine scris, foarte închegat, care te provoacă, te incită, de duce pe piste false, pentru ca în final să te lase cu o mie de întrebări, la care să cauți și să găsești răspunsul. Firește, acel răspuns care ți se potrivește numai ție.