Când predictibilitatea nu mai există

Cronica romanului Benedictiana de Bogdan Boeru

(Editura Rao, 2022)

 

Bogdan Boeru (născut în 1975, la Constanța) a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității „Hyperion” din București. Este poet, prozator, dramaturg, eseist, scenarist, muzician și artist grafic. A debutat în anul 1999 cu volum de poezie Înfiorate, cele patru vânturi, la editura La maison d’edition AMB din București. Au urmat mai multe volume de poezii, nuvele sau eseuri, precum și trei romane: Nocturna (Editura Muzeul Literaturii Române, 2005), Șapte sute șaptezeci (Editura Ex Ponto, 2017), tradus în limbile bulgară, engleză și italiană și Benedictiana (Editura Rao, 2022). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Benedictiana este genul de roman care poate fi și trebuie citit pe două planuri simultane: unul textual și altul metatextual.

Astfel, din punct de vedere textual, avem de a face cu o ficțiune istorică cu infuzie de fantasy sau realism magic. Pe scurt, Benedictiana este o cetate imaginară, situată teritorial, undeva în Orientiul Mijlociu, iar temporal, spre sfârșitul secolului al XII, perioadă marcată de căderea Ierusalimului sub sarazini (acesta fiind și filonul strict istoric pe care autorul își construiește ficțiunea), aceasta rămânând cumva, ultimul bastion al lumii creștine din regiune, fiind protejat atât de cavalerii templieri cât mai ales de cinstitul lemn al Sfintei Cruci a Mântuitorului, „relicva cea iubită a creștinătății”, care și-a găsit adăpost sub lespezile grele ale catedralei Sfântului Ioan Gură de Aur. Intriga romanului este una demnă de un scenariu de film fantasy - religios: într-o zi, în afara zidurilor cetății Benedictiana apare de nicăieri imaginea lui Iisus Hristos pe Cruce, ca și cum acolo ar fi fost Golgota biblică. Mai mult, trupul Mântuitorului este atacat de un stol de corbi, împărtășind astfel soarta miticului Prometeu, iar pentru ca arătarea sau vedenia să fie și mai îngrozitoare și totodată și mai greu de descifrat, după ce este aproape în totalitate descărnat, Iisus coboară de pe Cruce, se apleacă, ia o mână de praf și apoi lasă să i se scurgă printre degetele osificate; apoi se transformă, cu tot cu Cruce, în sare și se împrăștie în praful drumului, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Jubileus, episcopul cetății, vede în această stranie și mistică apariție doar un semn că Hristos dorește pentru Sine o catedrală mai mare sau cel puțin extinderea celei vechi, închinate Hrisostomului. Dar Ademar, seniorul Benedictianei nu se lasă ușor convins de delirul prelatului și caută sensuri strict militare: se așteaptă la un atac al sarazinilor și ca atare dispune întărirea cetății. Finalul romanului va arăta că dreptatea a fost de partea lui, deși „scenariul” real va depăși cu mult orice scenariu și-ar fi putut imagina el sau oricine altcineva. Pentru că ceea ce se preconiza a fi un atac de tipul unu la unu, forțele creștine și cele musulmane fiind cât se poate de echilibrate numeric, se va transforma într-o scenă de film horror demn de mintea celui mai bun regizor de gen.

Trecând la planul metatextual, putem spune că Benedictiana este un roman profund filosofic și totodată metafizic, Bogdan Boeru deschizând în paginile sale o suită de teme din ambele spectre de cunoaștere. O primă temă filosofică este cea a predictibilității: „Oamenii sunt dependenți de predictibilitate. Fără ea, timpul devine călău, iar calendarul, obiect de tortură”, ceea ce spune multe despre fragilitatea naturii umane în general.

Dar adevărata temă filosofică pe care o ridică autorul acestui roman, pornind inclusiv de la filonul real al acestuia, respectiv cruciadele și războaiele religioase în general, este însuși conceptul de religie și modul în care oamenii din totdeauna s-au raportat la aceasta, mai exact lăsându-se vrăjiți de mirajul fanatismului și al dogmatismului, și refuzând să vadă esența mesajului divin, care este iubirea aproapelui, oricare ar fi divinitatea despre care am vorbi: „De când își amintise lucruri pe care nu avusese cum să le trăiască, înțelesese că toți morții care îngrășau câmpurile de luptă ale Outremer-ului, de aproape o sută de ani încoace, nu fuseseră nimic altceva decât ofrande pe altarul unui zeu al războiului ce nu avea nici în clin, nici în mânecă cu vreuna dintre religiile în numele cărora oamenii se căsăpeau cu o frenezie bolnavă. Acel zeu de nenumit părea să își aibă propria lui religie. Războiul îi ținea loc de liturghie”.

În ceea ce privește dimensiunea metafizică, Bogdan Boeru mai degrabă lansează câteva întrebări mai mult sau mai puțin retorice, cum ar fi: ce am face dacă timpul și-ar ieși din sine și curgerea sa obișnuită s-ar da peste cap, succesiunea zi - noapte petrecându-se mult mai repede sau mult mai lent decât suntem noi obișnuiți? Ce s-ar întâmpla dacă ceea ce noi considerăm a fi fantastic, ar deveni real și cele mai bizare coșmaruri ale noastre ar prinde viață reală? Cum ne-am raporta la noua lume în care limita dintre real și metareal nu ar mai exista?

În final trebuie spus că romanul Benedictiana este unul cât se poate de complex, eu nedeschizând aici decât câteva linii de analiză, intenționat pentru a-i lăsa și cititorului plăcerea de a descoperi alte aspecte inedite. Iar autorul, Bogdan Boeru a dovedit o surprinzătoare capacitate atât de documentare cât și de sinteză și totodată o creativitate foarte puternică, dublată de un vocabular deosebit de vast, ce capătă pe alocuri inclusiv inflexiuni poetice, ceea ce reprezintă un atu în plus pentru roman și o doză de plăcere în plus pentru cititor.