„Cuvânt și imagine în slujba adevărului”

Cronica albumului de artă, Marin Gherasim - trepte împotriva uitării

de Alexandru Davidian

(Editura Vellant, 2019)

 

Alexandru Davidian (născut în 1986, la București) este curator, fotograf documentarist, cercetător independent al istoriei artei românești, monograf, membru stagiar al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Secția Critică de artă. În 2012 a fost documentarist pentru Muzeul Național de Artă al României la Expoziția Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830–1930). În 2014 a colaborat la realizarea expoziției Marin Gherasim Geometria magmei – Pictură, Galeria H’art, București. A curatoriat o serie de expoziții personale și de grup, precum: Into Black / Intru Negru (Pictură, Grafică, Sculptură, Obiect, Pagini de jurnal și Sunet experimental), Galeria Tipografia, Bucureşti, 2015; Artistul la 30 de ani (în colaborare cu Dan Popescu), ARCUB, 2016, Victoria Zidaru, Zis și Cusut, Galeria H'art Appendix, București și Florilegiu, Galeria Tipografia, București, 2016; Marin Gherasim / 9 trepte împotriva uitării, Librăria Cărturești Carousel, București, 2020. Publicații/Monografii: Mircea Roman „din fragmente“, Editura Vellant, 2018. Marin Gherasim „Trepte împotriva uitării / The Unsuspected Steps Against Forgetting“, Editura Vellant, 2019, Familia Bednarik în arta românească (împreună cu Beatrice Bednarik), Editura Vellant, 2020. În cele ce urmează mă voi apleca asupra albumului dedicat pictorului Marin Gherasim.  

Lucrarea este structurată pe două secțiuni majore, una în care Alexandru Davidian ne poartă pe urmele pictorului și ne introduce în arta sa, prin intermediul documentării și a analizei teoretice a operei acestuia, intitulată Trepte împotriva uitării, și una în care ne invită să ne delectăm în voie cu picturile lui Marin Gherasim, fiind vorba despre secțiunea de reproduceri, Desen și Pictură, urmate de alte două secțiuni, de data aceasta strict tehnice: Repere biografice (unde avem și o mini-secțiune de anexe inedite) și Bibliografie selectivă.

Așa cum spuneam mai sus, Alexandru Davidian își începe studiul dedicat lui Marin Gherasim, purtându-ne pe urmele pictorului, ba mai mult decât atât, pe urmele strămoșilor lui, și aceasta deoarece, după cum se va vedea, moștenirea spirituală a acestora a avut un rol covârșitor în formarea și apoi în arta sa. Aflăm astfel că, încă din moși strămoși, familia Gherasim și-a împletit destinul cu cel al Rădăuților și al Bucovinei în general, reușind pe alocuri să marcheze sau să influențeze istoria acestor locuri. De exemplu, tatăl său, Oreste Gherasim, preot la biserica Sfântul Nicolae - Bogdana din Rădăuți, dar și eseist și istoric de artă, a avut un rol deosebit în viața spirituală și culturală a comunității, mai ales după 1944 când alături de soția sa organizează un cenaclu literar în propria casă. De asemenea, s-au mai remarcat și alți doi frați ai preotului, juristul Dimitrie Gherasim, doctor în Drept Internațional la Haga și filosoful, poetul și eminescologul, Vasile Gherasim.

Prima „școală” a lui Marin Gherasim a fost biserica la care slujea tatăl său, dar și restul mănăstirilor din Bucovina, în preajma bisericii el și-a format un caracter frumos, și-a însușit solide cunoștințe teologice și culturale, dar mai ales a deprins dragostea pentru pictură. Așa se face că, deși inițial visa să devină geolog, va renunța la acest vis dedicându-și întreaga viață picturii.

Școala oficială va fi reprezentată atât de Liceul „Eudoxiu Hurmuzache” din Rădăuți, cât și de Liceul de Artă din Iași, iar primul profesor de pictură în adevăratul sens al cuvântului va fi pictorul român de origine elvețiano-germană, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, pe care îl va numi ulterior, plin de recunoștință, „un expresionist solar (...) vital, încrezător în valorile pozitive ale vieții”.  

Din păcate, marea istorie i-a fost potrivnică și a încercat în dese rânduri să îi pună bețe în roate istoriei sale personale. Din cauza instaurării la putere a comuniștilor în 1944, admiterea la  Institutul de Arte Plastice i-a fost îngreunată pentru simplul motiv că provenea dintr-o familie de intelectuali, ba mai mult, era și fiu de preot. Astfel, trei ani la rând a fost respins, fiind declarat, într-un mod de-a dreptul sfidător, „admis fără loc” (comuniștii își vor mai încorda o dată muschii împotriva lui, marginalizându-l pe motivul că fratele lui, violonistul Virgil Gherasim). O dată admis, l-a avut ca profesor pe Octav Angheluță, pe care l-a descris ca „om talentat dar dus de fire către glorie și funcții sociale”, cu care a avut o relație constant tensionată din cauza sau datorită diferențelor de opinie artistică și, în subsidiar, ideologică. Se înțelege din aceasta că nici nu a avut prea multe de învățat de la acest profesor corupt de sistem.

Din fericire însă, Marin Gherasim a avut totuși parte de o formare culturală și artistică deosebită grație ajutorului neprecupețit a patru oameni de valoare: eseistul Petru Comarnescu, prieten al tatălui său, intelectual de tipul homo universalis, profesorul Catul Bogdan de la care va dobândi „exercițiul gândirii abstractoare, deprinderea de a vedea dincolo de lumea aparențelor, de a intui principiile”, pictorul Ion Țuculescu, în preajma căruia a simțit „o atmosferă de reală libertate și îndrăzneală în ceea ce privește conlucrarea între tradiția picturii românești de șevalet și forța imaginativă a unui artist de o mare originalitate” și pictorul Paul Gherasim, cu care fără a fi rude, a dezvoltat o relație stranie de prietenie de tipul „joc - dispută” din care a avut multe de învățat dar care, din păcate, i-a adus și gustul amar al unei rupturi ireconciliabile.

Sintetizând începutul lui Marin Gherasim ca pictor, Alexandru Davidian notează: „Începuturile picturii lui Marin Gherasim mărturisesc o bună cunoaștere atât a meșteșugului cât și a realității sociale peste care se suprapun lecturi diverse și referințe la moștenirea spirituală dobândită în familie, și anume acele repere constitutive ce denotă soliditatea formării spiritual-morale a ființei sale, care se vor releva în toată creația sa, căci pictorul este guvernat de sintagma: Te pictezi pe tine însuți”. Între lucrările sale de început se remarcă: Portret de femeie (1962), Pădurence (1964), Familia pescarului (1965), în care se poate observa ancorarea sa în realitatea socială precum și tendința de a sonda psihologia omului simplu, dar și compozițiile Arheologie (somnul erelor) (1968) și Timp oprit pentru Pârvan (1968), în care se oglindesc tehnicalitatea și aplecarea sa către simbol și către abstractizare.

După momentul 1964, marcat de aparenta deschidere culturală a PMR către arta occidentală, Marin Gherasim va intra în contact cu lucrările unor pictori de geniu precum Pablo Picasso, Max Ernst, Victor Brauner, Andy Warhol sau Jackson Pollok. Toți aceștia își vor lăsa amprenta asupra stilului său care va căpăta nuanțe tot mai accentuate de expresionism și suprarealism. Totodată, în această perioadă de așa-zisă relaxare ideologică, Marin Gherasim găsește curajul de a sfida pe față partidul inserând în lucrările sale tot mai multe simboluri religioase, mistice. La directivele date de partid ca artiștii să ilustreze evoluția tehnicii și să preamărească „icoana” cosmonautului care cucerește spațiul, Marin Gherasim răspunde cu lucrări în care înfățișează „cosmonautul interior” care tinde să cucerească dimensiunea transcendentă a cerului, căutându-L și găsindu-L pe Dumnezeu (vezi lucrările În cosmos și pe pământ și Neliniște în cosmos, ambele din 1969).

Între anii 1969 - 1971, înrourat de lucrările pictorului american Clyfford Still, exponent al expresionismului abstract, dar dorind să se și despartă de expresionism și să-și creeze un stil propriu, Marin Gherasim a realizat ciclul numit Proteic, în care a vrut să experimenteze „o căutare mai obiectivă a sensului picturii” dar și „o rupere a zăgazurilor, atât a celor interioare, cât și a celor ce țin de expresivitatea intrinsec artistică”. Într-adevăr, lucrările din ciclul Proteic sunt caracterizate prin abstracționism, dar și prin inducerea unei atmosfere de libertate, de căutare, atât interioară cât și exterioară.

Anul 1971 a însemnat începutul sfârșitului relativei libertăți pe care o manifestase Nicolae Ceaușescu. Începând din acest an se înăspresc directivele de partid inclusiv în ceea ce privește zona artei și a culturii. Artiștilor li se impun teme care să ilustreze realizările comunismului, cum ar fi urbanizarea și industrializarea. În aceste condiții, Marin Gherasim realizează între anii 1971 și 1973 un ciclu de lucrări numit Urban I. Însă prin acesta, el nu caute nici să se alinieze directivelor, nici să se sustragă repercursiunilor unei eventuale prigoane, ci pur și simplu, să sfideze partidul și nebunia personală a conducătorului acestuia: „Transformând tema impusă participării în „meditație acută despre condiția omului”, pictorul ne lasă o mărturie autentică a neliniștii personale; în contrast cu majoritatea lucrărilor apologetice din expoziții, cele două pânze nu glorifică realizările socialismului, nu surprind falsul entuziasm colectiv și nici scânteile utilajelor ori hornurile din care iese fumul gros al eficienței în producție, ci arată, analizează și cântăresc influența nefastă a acestor acțiuni asupra societății, dând privitorului avizat și complice posibilitatea să sesizeze mesajul și să solidarizeze cu el”.

Dacă pentru ciclul Urban I Marin Gherasim a recurs la tehnici diverse pentru a strecura în mod subliminal revolta sa interioară față de ceea ce înțelegea partidul prin urbanizare, în ciclul Urban II (1973-1975) lasă deoparte orice temere și orice subtilitate și spune lucrurilor pe nume: pentru el, urbanizarea trebuie să însemne în primul rând comuniune între oameni și încă pe modelul vechi grecesc de agora, definit prin comuniune inclusiv culturală și spirituală. Drept pentru care nu se mai sfiește să picteze, cei drept în maieră stilizată, temple grecești și cruci ortodoxe, pe care le și denumește, extrem de curajos, Marele semn I și Marele semn II, ceea ce îl putea costa foarte mult. De asemenea, în perioada în care lucra la ciclul Urban II, a redactat și un amplu eseu critic la adresa ideologiei de partid, în care sublinia faptul că: „menirea esențială a artei și culturii este de a ridica condiția morală a omului, de a-l ridica la lumina gândului înaripat, de a-i înobila existența”.

În anii următori va lega frumoase prietenii cu trei oameni de mare valoare culturală și spirituală, care pot fi socotiți următorii trei oameni providențiali din viața lui, și anume, Ernest Bernea, Nicolae Steinhardt și Părintele Sofian Boghiu. Toți aceștia îl vor încuraja și îi vor deveni adevărați mentori în demersul de a înțelege profunzimile creștinismului și ale spiritului național românesc. Este de asemenea influențat de cărțile lui Constantin Noica și de filosofia acestuia despre devenirea întru ființă, precum și de poetul mistic, Daniel Turcea.

De altfel, împilările tot mai acerbe ale partidului, care dorea să impună cu forța filosofia ateismului științific, au efecte total opuse, tot mai mulți oameni și cu precădere artiști și intelectuali strângându-se în jurul unor personalități marcante ale spiritualității românești, cum ar fi preoții Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Galeriu sau Dumitru Stăniloae.

Acest climat îl încurajează și mai mult pe Marin Gherasim să își exprime în pictură convingerile religioase și să expună fără frică lucrări profund ortodoxe cum ar fi seriile ale Lacrei, Absidei, Tronului, Pragului, Treptelor, Porții, precum și lucrarea denumită Synthronon, o metaforă ce făcea legătura dintre sfatul bătrânilor și Cina cea de Taină. De asemenea, semnul Crucii revine încă și mai pregnant în lucrări din seria Marele Amfiteatru, Cetate sau Scut regăsit. Avem așadar de a face cu a doua etapă a asumării mesajului creștin ortodox. Și aceasta deoarece, în viziunea sa artistică, dar și de viață, „Arta trebuie să redevină o mărturisire de credință”.

În anul 1981 se constituie Grupul 9+1, format din pictorii Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Sorin Dumitrescu, Mihai Horea, Marin Gherasim, sculptorii Vasile Gorsuz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig și din criticul de artă, Andrei Pleșu. Va fi un grup de artiști care își vor fi asumat public dizidența față de partid. Despre textele lui Andrei Pleșu, care susținea teoretic grupul 9+1, Mihai Sârbulescu afirma că reprezintă „modele de gândire și de scriitură”.

Pentru Marin Gherasim riscul asumat și prin afilierea la acest grup nu va întârzia prea mult să își spună cuvântul, în anul 1983 fiind înlăturat din funcția de asistent universitar. Cu toate acestea, în 1986, susținut de prieteni din lumea artei, reușește să organizeze  o amplă expoziție la Sala Dalles, denumită Drumul, în cadrul căreia va expune lucrări realizate între 1973 și 1986, în mare parte fiind vorba despre ciclurile de picturi și teme enumerate mai sus. După cum nota pictorul însuși în jurnalul său de atelier, expoziția aceasta era una aparte: „Lectura expoziției poate fi făcută în trei planuri aflate într-o osmotică interdependentă: a) Planul semantic - simbolic, b) Planul morfologic - sintactic și c) Planul etic”.

Expoziția s-a bucurat de o sumă de recenzii foarte bune și mai ales foarte bine realizate, toți recenzenții, dintre care îi amintim pe Magda Cârneci, Vasile Drăguț, Theodor Redlow sau Nicolae Steinhardt punctând, plini de curaj la rândul lor, implicațiile religioase și culturale ale picturilor lui Marin Gherasim. Dar poate cele mai frumoase cuvinte la adresa expoziției Drumul, îi aparțin, în mod spectaculos Simonei Vărzaru, care în cronica sa, Aur pentru glorie, argint pentru victorie, spunea: „Ivită aproape pe neașteptate, luându-ne pe nepregătite, această operă profund națională este rodul unui proces de asimilare și valorificare a moștenirii spiritualității românești. Arta sa nu este festiv - comemorativă, ci o parabolă a zidirii neamului și veșniciei”.  

Anul 1987 a coincis în plan politic și social cu începutul sfârșitului dictaturii comuniste a cuplului Nicolae și Elena Ceaușeșcu, prin revolta muncitorilor de la Brașov. Eveniment ce a constituit bulgărele de zăpadă ce s-a rostogolit până în zilele providențiale de 16-17, respectiv 21-23 decembrie 1989. Marin Gherasim a fost la rândul său profund marcat de aceste evenimente, după cum reiese și din jurnalul său: „16 decembrie 1989. Ziua mea de naștere. La Timișoara cad primii eroi pentru libertate! Înmugurește speranța”; „22 decembrie 1989. România renaște prin jertfa copiilor!!! Trebuia sacrificat tot ce era mai pur pentru a ne izbăvi? „Vom muri și vom fi liberi!” Cuvinte, scene descinse parcă din tragediile antice. Ajută-ne Doamne!”.

După 1990, Marin Gherasim a continuat să picteze în aceeași manieră, păstrând și dezvoltând vechile teme ale Absidelor și Tronurilor, dar dezvoltând și alte teme noi, la fel de puternice, în care de data aceasta poate să imprime și la propriu și la figurat simboluri creștine în deplinătatea lor. Astfel, simbolurile care apar tot mai des în lucrările sale sunt Crucea și monograma lui Hristos, formată prin suprapunerea literelor grecești XP, echivalentele literelor românești HR. Dintre noile proiecte sau cicluri ale pictorului amintim: Testamentele, Scările, Crucile, Polipticele, Dipticele, Arheikon-urile, Martirioanele, Turnurile de veghe și Memoria casei. În toate acestea Marin Gherasim nu face altceva decât să cheme încontinuu lumea la redeșteptarea și asumarea memoriei celor trăite în comunism și la reancorarea în reperele spirituale ale poporului român. Însă dacă în majoritatea acestor cicluri el se adresează lumii exterioare, în ultimul ciclu pe care îl crează și finalizează, Memoria casei, avem de a face mai degrabă cu un dialog al său cu sine însuși. Este în joc memoria sa personală, nevoia sa de neuitare a casei părintești și a moștenirii culturale și spirituale pe care a primit-o și pe care a și lăsat-o mai departe către fiica sa, Alina Gherasim, la rândul său pictoriță și scriitoare.

Marin Gherasim a trecut la cele veșnice în anul 2017, fiind înmormântat cu onoruri militare, cum s-ar fi și cuvenit, în Cimitirul Bellu. În urma sa a rămas o operă vastă, profundă și nemuritoare care le va vorbi românilor și peste ani despre valorile nepieritoare ale omului: credința și atașamentul față de glia natală.

Sintetizând postmortem opera lui Marin Gherasim, scriitorul Horia Roman Patapievici afirma: „Toată arta lui Marin Gherasim, îmi pare acum, la ceasul morții sale un imn adus fragilității în care răul nu a putut găsi adăpost, pentru că nu are puterea să o strice”.

În continuarea, Alexandru Davidian ne invită la o scurtă, dar pregnantă vizită în atelierul de lucru al artistului și ne ilustrează și celelalte două dimensiuni profesionale ale acestuia, cea de profesor și cea de eseist și publicist.

În calitate de profesor, acesta a format generații întregi de studenți, între anii 1963 și 2004, cărora nu le-a fost doar un excelent profesor de pictură, ci și un reper moral, sădindu-le în suflete valori culturale și spirituale edificatoare și ziditoare. Că așa stau lucrurile o demonstrează multitudinea de mărturii ale celor ce i-au fost studenți. Dintre acestea voi reda aici doar un scurt fragment din evocarea lui Eduard Andrei: „Maestrul Marin Gherasim, așa cum l-am cunoscut și cum îl păstrez viu în memorie, are pentru mine o aură magico-mistică. Cred, aproape, că a fost un sfânt și ar trebui canonizat. L-am adorat și l-am respectat ca om, ca artist și ca profesor. Îi datorez enorm pentru devenirea mea”.

Despre activitatea sa eseistică și publicistică desfășurată între 1964 și 2010, constând în eseuri, cronici de expoziție, portrete și evocări, Marin Gherasim afirma în cartea sa, A patra dimeniune: „Ceea ce trebuie să precizez însă este că nu am făcut-o niciodată din postura de critic (nu am avut niciodată astfel de veleități), ci doar ca mărturii, reflecții despre artă ale unui pictor, ale celui ce se confruntă zilnic cu nebănuitele dificultăți dar și cu iluminările ce ți le procură în momente privilegiate pictura”.

Albumul continuă cu secțiunea Desen și Pictură, în care sunt reproduse, într-o manieră grafică de o înaltă ținută, o mulțime de lucrări ale lui Marin Gherasim, dispuse cronologic, în funcție de principale cicluri. Astfel, avem secțiunea inițială, intitulată Fațete ale neliniștii. Între expresionism și suprarealism (1966-1969), Ciclul Proteic (1969-1971), Ciclurile Urban I (1971-1973) și II (1973-1975) și Ciclurile Drumul I (1973-1990) și II (1990-2017); și se încheie cu secțiunile tehnice: Repere biografice/ Anexe. Documente fotografice și Bibliografie selectivă.

În încheierea acestei cronici aș vrea să îi mulțumesc criticului de artă, Alexandru Davidian, pentru dăruirea cu care s-a aplecat asupra operei și personalității lui Marin Gherasim și pentru acuratețea cu care a alcătuit acest album-document. Pentru că, prin mulțimea informațiilor despre viața și epoca pictorului, precum și a mărturiilor despre acesta, devine mai mult decât un simplu album de artă. Devine o amplă mărturie despre un om care, atât prin viața cât și prin opera sa a mărturisit la rândul său despre Adevăr și despre adevărata valoare a vieții. Demersul lui Alexandru Davidian s-a dovedit a fi unul nu doar util pentru valoarea sa estetică, ci și unul necesar pentru dimensiunea sa etică.