În urmă cu 100 de ani se năștea la Urziceni scriitorul Constantin Țoiu...

Cronica antologiei Amintiri dintr-un veac - Centenarul Constantin Țoiu, editată de Biblioteca Municipală „Constantin Țoiu” din Urziceni

(Editura Editgraph, Buzău, 2023)

 

Pe 19 iulie 1923 se năștea la Urziceni, Ialomița, scriitorul Constantin Țoiu, al șaptelea copil al lui Tomas Sotir Țoghiu (devenit Toma Țoiu „pentru înlesnirea pronunției locale”), de origine aromână din nordul Greciei și al Ifigeniei, devenită Eugenia (fostă Ioanis), grecoaică get-beget din Salonic. Constantin Țoiu, a fost unul dintre cei mai titrați și apreciați romancieri ai anilor 70-80 ai secolului trecut, atât de către critica de specialitate, cât și de către cititori, fiind pentru o vreme și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 1965, cu romanul Moartea din pădure, dar a cunoscut gloria literară peste 11 ani, cele mai cunoscute romane ale sale fiind Galeria cu viță sălbatică (1976) și Căderea în lume (1987). Publică până în anii 2000, ultimele sale cărți fiind Răvașe din Kamceatka. Prepeleac V (eseuri și articole, 2000), Memorii din când în când (vol. I, 2000, vol. II, 2004, vol. III, 2006), Istorisirile Signorei Sisi (roman, 2006), Vrăjeli (de buzunar)(eseistică, inedit, 2007), Memorii întârziate (2009) și Memorii vol. V - Vederi din Prepeleac (2010). S-a stins din viață la 4 octombrie 2012, fiind înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu din București.

Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la nașterea prozatorului, eseistului și omului de cultură Constantin Țoiu, iar ca semn de recunoștință, Biblioteca Municipală din Urziceni, instituție care îi și poartă numele încă din anul 2003, când municipalitatea i-a acordat scriitorului titlul onorific de „Cetățean de onoare”, a editat o antologie memorialistică, denumită foarte sugestiv Amintiri dintr-un veac, îngrijită de scriitorul și filosoful Alexandru Buleandră, la rândul său un reprezentant de seamă al municipiului ialomițean și publicată la editura buzoiană, Editgraph.

Antologia este structurată în trei părți foarte bine delimitate și reprezentate: Amintirile autorului omagiat despre locul nașterii sale, Amintirile însoțitorilor autorului omagiat la locul nașterii sale și Imaginile comuniunii autorului omagiat cu însoțitorii lui la Urziceni - locul nașterii sale. Fiecare dintre cele trei secțiuni este deosebit de emoționantă, și totodată plină de informații cu caracter istoric, care fie fac deja parte din istoria recentă a literaturii române fie urmează a fi consemnate ca atare în paginile acesteia.

Desigur, una este emoția degajată de mărturiile autorului însuși, care este una „altoită” atât de nostalgia sa personală cât și de umorul său proverbial, și cu totul alta este emoția izvorâtă din evocările celor ce l-au cunoscut, mai cu seamă că mare parte dintre acestea au fost redactate după „Căderea în veșnicie” a autorului, o emoție pură, nefiltrată, lăsată în voia suvoiului inimii.

În anul 1993, deci cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, în plină senectute, Constantin Țoiu scria într-un articol pentru Magazin de Urziceni: „Am umblat foarte mult prin lume: am fost în China, în America, în Siberia, am văzut Spania, Franța, Anglia, Italia. Se întâmplă un lucru nemaipomenit, un lucru ciudat în aparență: oricâte locuri ai vedea, cel mai important și cel mai emoționant loc - dacă ai ceva de spus - rămâne cel pe care ai văzut oamenii prima dată, oricât de mult te-ar fi făcit să suferi. Pentru mine, la 10, 12, 14 ani, Urziceniul era centrul lumii! Urziceni: Drăgan, Gândac, Ștefan Chioru, Iordache, Gigi Balcan... Era un târg nebun, cu o viață foarte colorată, un târg de caracter, foarte expresiv prin oameni și prin locuri: cafeneaua, Luca, lăutarii, Olmazu... Un târg aproape faulknerian. Există un gust al țărânii locale, al existenței unui anumit spațiu, limitat - o comună, două, o jumătate de județ -, pe unde ai umblat până ai avut 18 ani, care este de neșters. Acest atașament de locuri și de oameni este foarte important”. Așadar, deși plecat din Urziceni la vârsta liceului, scriitorul Constantin Țoiu nu a încetat o clipă să poarte Urziceniul în inima lui, indiferent pe ce meridiane și paralele l-au purtat pașii sau vânturile vieții. Ceea ce spune foarte multe despre sufletul acestui om atât de pur și de sentimental.

De altfel, scriitorul vorbește mult și frumos despre locurile natale inclusiv în multele sale volume de memorii. Amintește de oameni ai locului, altminteri niște anonimi ordinari pentru cititorii din alte orașe sau zone, despre începuturile culturalizării și industrializării Urziceniului, care uneori mergeau mână în mână, vezi cazul întâiului cinematograf, dar și de episoade ce țin de mica istorie locală, dar care ar putea la fel de bine să țină și de istoria cea mare, fie ea alcătuită și ca o culegere de anecdote. În acest sens, amintim și noi aici despre relatarea vizitei lui Lucian Blaga la Urziceni din 1939, care nu venise pentru vreo lansare de carte, ci doar ca să-și astâmpere focul inimii, precum și de momentul din al Doilea Război Mondial când soldații sovietici ajunși în oraș au fost făcuți să creadă că sunt deja aproape de Berlin: „A, să nu fi uitat cum intraseră trupele sovietice în Urziceni, în septembrie 1944. Pe bulevardul central, Ferdinand, oștile defilaseră, cam zdrențăroase. Erau mai mult asiatici. Calmâci, uzbeci, niște tipi mărunți cu ochii pieziși, care vorbeau repede. Unul dintre ei îl întrebase cu înfrigurare pe Costică Balcan, primarul, om glumeț: „Kuda Berlin?” adică „Unde e Berlinul?”, convins în uriașa sa confuzie geografică, și nu numai, că Urziceniul era un fel de suburbie, de periferie a capitalei Reichului. Și nea Costică Balcan, serios, îi arătase cu degetul: „Uite-acolo, neică!” - spre Bărbulești, un cătun amărât de țigani, săraci, înfundat într-o mlaștină. Niciodată cu Urziceniul nu se făcuse o asemenea glorioasă confuzie: să te crezi la doi pași de Berlin!”.

În secțiunea dedicată amintirilor însoțitorilor lui Constantin Țoiu semnează articole memorialistice: scriitorul Alexandru Buleandră, scriitorul și profesorul Titi Damian, profesorul Adriana Dobrinescu, doctorul Constantin Georgescu și scriitoarea Lili Balcan. Dintre toate acestea, mă voi opri doar asupra unuia singur, tot unul amuzant, căci așa se cuvine, să păstrăm vii anume amintirile plăcute, vesele, care să ne smulgă zâmbete, nu lacrimi, istorisirea scriitoarei Lili Balcan despre reîntâlnirea, la vârste venerabile a scriitorului Constantin Țoiu (83 de ani) cu doctorul Constantin Georgescu (85 de ani), prieteni foarte buni în copilărie. Discutând ei despre una și alta, ca din senin, doctorul îl întreabă pe scriitor: „- Ascultă dragă! Zise doctorul cu glas răstit, te rog să-mi spui acum, în ceasul al douăsprezecelea, ce-ați avut cu mine, tu și Lică, când m-ați bătut cu zăpadă în curtea școlii?!”. Evenimentul se petrecuse în urmă cu nu mai puțin de 75 de ani, iar doctorul încă era marcat și nedumerit de micul „război” din copilărie dintre el și prietenii lui. Însă „cireașa de pe tort” a acestei amintiri o constituie replica finală a scriitorului: „Tare te-aș mai bate și acum!”.

Foarte emoționante sunt, acum, la ceasul comemorării, și imaginile adunate în secțiunea finală a acestei antologii, mai cu seamă cele care îl surprind pe Constantin Țoiu, plin de voioșie și zâmbind ca un copil, înconjurat de elevii, profesorii și oamenii de cultură din Urziceni, cu diversele ocazii în care s-a întors acasă în ultimii săi ani de viață și activitate.

Scriitorul Gheorghe Dobre, un alt ialomițean, originar din Ion Roată, dar stabilit la Slobozia, directorul editurii Helis și a Asociației Culturale Helis, are o maximă a sa: „O comunitate care nu are povestitor, nu există”. Urziceniul a avut un povestitor neîntrecut în persoana scriitorului Constantin Țoiu. Poate va mai avea și alții. Datoria celor povestiți de el este aceea de a nu-l uita, de a-l povesti la rândul lor. Până acum Urzicenii s-au achitat de această datorie, dovadă fiind și această antologie. Să dea Domnul să îți țină și pe mai departe bunele obiceiuri memorialistice și umane.