Omicron, un înger „căzut” în lume

Cronica volumului de proză scurtă, Vrăjeli (de buzunar) de Constantin Țoiu

(Grupul editorial Art, 2007)

 

Pe 19 iulie 1923 se năștea la Urziceni, Ialomița, scriitorul Constantin Țoiu, al șaptelea copil al lui Tomas Sotir Țoghiu (devenit Toma Țoiu „pentru înlesnirea pronunției locale”), de origine aromână din nordul Greciei și al Ifigeniei, devenită Eugenia (fostă Ioanis), grecoaică get-beget din Salonic. Constantin Țoiu, de la a cărui naștere sărbătorim anul acesta o sută ani, a fost unul dintre cei mai titrați și apreciați romancieri ai anilor 70-80, atât de către critica de specialitate, cât și de către cititori, cele mai cunoscute romane ale sale fiind Galeria cu viță sălbatică (1976) și Căderea în lume (1987). Publică până în anii 2000, printre ultimele sale cărți fiind și volumul inedit, Vrăjeli (de buzunar), apărut în anul 2007 la editura Art. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

În primul rând, de ce am zis „volum inedit”? Pentru că nu poate fi considerat nici roman, fiind construit din bucăți sau tablete, nici volum de proză scurtă, căci prozele se leagă între ele, la fel ca într-un roman, cel puțin cele din secțiunea principală a cărții, Cu îngerul de serviciu, cele din secțiunea Răzlețe fiind într-adevăr... răzlețe. La drept vorbind, nici nu sunt tocmai proze în adevăratul sens al cuvântului, ci un soi de eseuri romanțate, cel mai probabil publicate anterior sub formă de publicistică. De altfel, Wikipedia încadrează cartea la secțiunea Eseuri. Publicistică. Dar să vedem ce spune însuși autorul, în prefața cărții, despre conținutul ei: „Nu văd buzele mici, cuminți, de la noi, nici buzele groase, ursuze, de aiurea, în stare să sufle asupra noastră ceva care să se apropie cât de cât de o asemenea răsucire de cuvinte... Niște mici vrăji... vrăjeli... Niște povești sau niște născoceli noi, care să înghețe lumea... de luat în serios; ori în râs, dar cu totul altfel”. Deci avem de a face cu ceva „cu totul altfel”, deci inedit.  Totuși, de dragul sau de of-ul convenționalului, le vom numi povestioare.

În centrul acestor povestioare se află un personaj insolit, un înger complet atipic, purtând numele unei litere grecești, Omicron. Desigur că nu întâmplător are acest nume. Pentru că litera aceasta, corespondentă a literei „o”, are ceva specific: se folosește numai în interiorul cuvântului, la extremități sunetul „o” fiind reprezentat grafic de litera Omega. Ceea ce înseamnă că îngerul Omicron este un înger al intervalului, proscris la activități fără caracter finalist, un înger „de lume”, condamnat să ia pulsul vieții muritorilor de rând pe care însă îi mai și încurcă, fiind, dacă nu prin nume, cu siguranță prin caracter, un înger șugubăț, mereu pus pe șotii, după cum reiese încă din primul fragment al primei povestioare: „O luaserăm pe Magheru în jos, apoi pe Bălcescu... Omicron voia să inspecteze subsolul din Piața Universității. Cotrobăise printre mărfurile expuse în semiobscuritate. Ieșind la suprafață, se îndreptase către Troița sfântă, petecul de pământ venerat. În raport cu trufașul Intercontinental, troița aceea umilă, de lemn, părea un jug de boi, cinstit, țărănesc și, ca idee, poate etern. Așa zicea mesagerul ceresc. Oprit înaintea Troiței, în mijlocul zilei însorite de vară, el făcu un semn și Troița se aprinse deodată, arzând în întregime. În locul ei, câteva secunde doar, apăru statuia de marmură a unui băiat cu brațele larg deschise, gura căscată într-un strigăt triumfător, bătând de departe Victoria din Samotrace. Cred că doar echipajul poliției de alături, staționând în triunghiul de verdeață, păzit ca o rezervație, sesiză, din profesionalism, fulgerătoarea schimbare la față a Troiței, precedată de acel scurt incendiu extatic. Când să intervină însă, totul era la loc. Trecătorii nu observaseră nimic, absorbiți. Un polițist mai bătrân se frecă la ochi. Era credincios poate, fiindcă pe urmă își făcuse și cruce. Cine știe ce raport înaintase el la șefi...”.

Cam în această manieră hazlie se desfășoară întreaga secțiune Cu îngerul de serviciu. Un pamflet perpetuu în care sunt persiflate rând pe rând literatura, bunele moravuri, mass media, istoria, religia și indirect toate categoriile aristotelice care mișcă zi de zi motorul lumii și al vieții omului.

Dar cum rostul unui pamflet este acela de a spune tristul dar crudul adevăr printre hohote de râs, în cele ce urmează vă voi prezenta două mostre de pamflet autentic prin care sunt puse pe cojile de nucă ale criticii acide, pe de o parte literatura, cu rosturile ei intrinseci, iar pe de alta maniera greșită în care oamenii se raportează la transcendent, la lumea imaterială, la tainele necunoscute ale vieții, tară de la care li se trag și multe neajunsuri istorice și sociale: „El era de părere că nu exista criză, atunci când nu erau cărți și nu se citeau cărți. Criză, criza adevărată - după el - era numai atunci când se scriau cărți mari, ca aceasta! - și agită un volum frumos legat (Omicron îmi șoptise că era Învierea). Nu existau cărți importante care să-ți arate - spunea profesorul - adevăratele chei ale vieții. Prin urmare: nu sunt cărți mari, nu există nici o criză! - rosti el rar și răspicat. Întrucât, zicea, veritabila criză înseamnă zguduirea conștiinței. Și cu ce s-o zgudui, dacă n-ai cu ce?!”; „Totul, spuse Omicron, se repetă. În linii mari. Pe nesimțite. Părând că nu. Dar se repetă, se repetă, te asigur! Bătrânul - și, rostind cuvântul, arătase cu bărbia spre tavan - nu are imaginație. El lucrează more geometrico. Scheme logice care muritorilor le scapă. Pentru că repetițiile, simetriile, au loc la mari, mari distanțe de timp. N-are imaginație, cum îți zic. De unde să aibă? Și de ce? La ce să-i trebuiască, Lui, care a făcut Lumea. Imaginație are - și arată cu o aripă spre podea - Cel de jos; el aranjează surprizele, accidentalul; mișcările violente, spectaculoase, noul, noutatea, noutățile, „omul nou”; el le aprinde în cap muritorilor utopiile, contraplanurile, opuse „Împărăției cerești absolute”; el îi pune pe oameni să inventeze, să născocească, să imite, să contrazică natura; el încurajează „progresul” cu idei, închipuiri feerice; el patronează opera savanților, a descoperitorilor; el stă lângă microscop, lângă telescop, în retortele de chimie; văzuși vreun sfânt inventând, descoperind ceva? Nici pomeneală”.

 Cât despre povestioarele Răzlețe, nici ele nu sunt atât de răzlețe, cele dintâi având la rândul lor personaje comune: bucureșteanul, profesorul, agronomul, omul fără pușcă, Fofo și Dick și o temă comună, vânătoarea. Spre finalul cărții, într-adevăr, temele și personajele se răzlețesc. Ceea ce nu se răzlețește însă, e tonul. Același ton vesel, pișicheresc, de semi-bătrânel bonom, mucalit, având un surâs nemuritor în colțul gurii, și o tolbă de anecdote în minte. În fond, așa se pare că a fost și Constantin Țoiu, pe care nu am avut onoarea de a-l cunoaște personal, dar pe care însă l-am descoperit, recent, și ca om, prin intermediul volumului omagial Amintiri dintr-un veac, dedicat centenarului autorului, editat de Biblioteca Municipală „Constantin Țoiu” din Urziceni.

P.S.: Constantin Țoiu a plecat dintre noi în data de 4 octombrie 2012. Dar opera lui va dăinui pentru totdeauna. Iar amintirea sa, ca om, cât vor trăi toți cei care l-au cunoscut și i-au fost prieteni, care de bună seamă că nu îl vor uita niciodată. Sărbătorirea sau comemorarea lui cu ocazia centenarului nașterii este un semn clar că amintirea lui este cât se poate de vie. Și îmi place să cred că va mai dăinui încă mulți ani de aici în colo, cel puțin în Ialomița și în special în Urziceniul său natal, pe care l-a iubit sincer, toată viața.