Întâlniri cu Lumina - proză evocare

 

Era jumătatea lui iunie 2008 și noi eram treizeci de elevi seminariști la final de drum, toți îmbrăcați la costum, așa cum fusesem îmbrăcați cinci ani de zile aproape zi de zi, exceptând, firește, vacanțele și weekendurile, și toți fremătam de emoție, în stranele mănăstirii Sfinții Voievozi din Slobozia, pentru că urma să aibă loc ultima cuvântare pe care ne-o adresa Prea Sfințitul Damaschin, cel ce ne fusese păstor sufletesc pe toată durata seminarului teologic. Toți îl iubeam și îl respectam nespus de mult, pentru că știuse, cu tact și blândețe să ne schimbe tracul și teama pe care le aveam față de sfinția sa la început, într-o adevărată dragoste fiască, pentru că știam că ne era tuturor ca un tată sau poate un bunic iubitor.

Ușile împărătești s-au deschis și Prea Sfințitul, îmbrăcat doar în hainele sale negre, simple, smerite, a venit pe solee și a început să ne vorbească:

-   Dragii mei, iată, ați terminat cu toții cei cinci ani de studiu ai Seminarului Teologic. Dar cu siguranță nu toți veți merge mai departe la Facultatea de Teologie, iar dintre cei care veți termina și facultatea, nu toți veți deveni apoi preoți sau profesori de religie. Unii dintre voi veți ajunge să faceți cele mai diferite meserii. Dar țineți minte un lucru: oriunde vă veți duce și orice veți face, când veți spune că ați făcut un seminar teologic, lumea vi se va adresa cu apelativul „părințelul” și toți vor veni să vă ceară sfaturi, iar voi va trebui să știți să le dați cele mai bune sfaturi. Și încă ceva: oriunde veți ajunge, să fiți lumină pentru cei din jurul vostru!

Anul acesta se împlinesc cincisprezece ani de la sfârșitul seminarului și de la acest discurs al Prea Sfințitului Damaschin, care între timp a trecut la Domnul, dar eu nu am uitat nici măcar un cuvânt dintre cele rostite atunci de sfinția sa. Și sunt convins că la fel pot spune și mulți dintre foștii mei colegi de atunci. Și aceasta deoarece nu a fost un discurs rostit doar pentru a se trece „în catastif” un alt sfârșit de an școlar, ci au fost cuvinte - lumină spuse dintr-o inimă scăldată în lumină. De altfel, și chipul Prea Sfințitului era mereu unul senin și învăluit în lumină.

În ceea ce mă privește, cuvintele acestea s-au împlinit întocmai. Și eu am fost unul dintre cei care, după terminarea Facultății de Teologie am avut tot felul de joburi care nu aveau nicio treabă cu teologia. Am fost rând pe rând agent de pază, distribuitor de pliante publicitare, ajutor de bucătar, vânzător în supermarket, librar, șef departament logistică la un magazin de jucării. Dar în tot acest timp am fost și  „părințelul”, omul cu sfaturile și cu mângâierile. Și nădăjduiesc să mă fi descurcat onorabil și să fi adus și eu un strop de lumină în viețile celor cu care am stat de vorbă.

  Aș spune că aceasta a fost prima mea întâlnire cu Lumina, cu acea Lumină inefabilă, de neatins, de neînțeles, dar care te pătrunde și îți schimbă cu totul percepția despre lume.

A doua astfel de întâlnire s-a petrecut la destul de puțin timp față de cea dintâi, mai exact în vacanța dintre primul an de Facultate de Teologie și cel de-al doilea. Asociația Studenților Creștin-Ortodocși Români din Constanța organizase o tabără studențească la Mănăstirea Dervent, și cum eram și eu ASCOR-ist cu drepturi depline, mă aflam printre cei ce urmau să participe la tabără. Printre opririle în drum spre Dervent s-a numărat și Mănăstirea Teghirghiol, unde viețuia părintele Arsenie Papacioc, pe atunci în vârstă de 94 de ani dacă nu mă înșeală memoria. Deși părintele era foarte slăbit fizic, a acceptat totuși să ne vorbească câteva minute. Ne-am adunat cu toții în fața chiliei părintelui și așteptam cuminți. Deodată părintele Arsenie apare în fața noastră, susținut de subțiori de două măicuțe, și începe să ne vorbească...

Despre ce anume a vorbit părintele și cât a durat cuvântarea, nu am putut să spun nici atunci și nu pot spune nici acum. Tot ce pot spune este că în tot acel timp, de altfel un timp suspendat parcă într-o altă dimensiune, chipul și trupul părintelui Arsenie Papacioc mi s-au părut străvezii, aproape imateriale. Eram convins că dacă aș fi întins mâna să îl ating, mâna mea ar fi trecut prin el. Iar de jur împrejurul părintelui s-a făcut o lumină caldă și calmă, care ne-a învăluit pe toți. Cel puțin pentru mine a fost o experiență unică. Eram acolo dar parcă eram și în Rai, sau cel puțin așa îmi imaginam eu Raiul în momentul acela. Cu siguranță părintele a și rostit lucruri folositoare pentru fiecare dintre noi, dar sunt convins că acele cuvinte au ales o altă cale decât cea obișnuită. Nu au mai trecut prin urechi și prin minte, nu s-au mai suspus proceselor cognitive și analitice, ci au mers direct la inimă, acolo unde le era locul.

Tot cincisprezece ani au trecut și de la această a doua întâlnire cu Lumina și mie încă îmi este foarte vie în memorie și încă și mai vie în memoria inimii. Pe părintele Arsenie Papacioc nu l-am mai vizitat niciodată. L-am mai zărit însă o singură dată, în anul următor: eram cu jobule meu de distribuitor pliante publicitare prin Techirghiol și cum aveam traseul pe lângă mănăstire, m-am oprit o clipă și m-am uitat prin gard, în curtea mănăstirii. Părintele era pe prispa chiliei, poate chiar mai slăbit, dar la fel de luminos. Nu am îndrăznit să intru să cer binecuvântare. M-am temut să nu îi tulbur liniștea. M-am mulțumit doar să stau câteva clipe să îl privesc, așa, prin gard. Dar chiar și așa am simțit din nou o parte din acea liniște și pace de care mă umplusem cu o vară în urmă. A fost ultima oară când l-am văzut pe părintele. De altfel, peste puțin timp a și trecut la Domnul, îngreunat de ani, dar, îmi place să cred, cu inima împăcată după aproape o sută de ani puși în slujba Domnului.

A treia întâlnire cu Lumina am avut-o la ceva mai mare distanță temporală față de primele două, după ce deja terminasem de ceva timp și masterul în teologie și începusem cu succes peregrinarea prin lume, în sensul că renunțasem la ideea de a activa în vreun fel în sfera teologiei. Cu toate acestea, nu renunțasem la Biserică, preferând însă să rămân un simplu cântăreț la strană atunci când reușeam să ajung la biserica de acasă, singura la care pot cânta cu dragă inimă și cu sufletul deschis. De asemenea încercam pe cât posibil ca periodic să merg în câte un pelerinaj.  Într-un astfle de pelerinaj s-a petrecut și întâlnirea despre care vreau să dau mărturie aici și acum. Împreună cu trei prieteni, Doru, Petre și Dorin, teologi la rândul lor, ne hotărâm să facem un mic „tur al țării” pe traseul București - Mănăstirea Curtea de Argeș - Transfăgărășan - Sibiu - Cluj Napoca - Mănăstirea Rohia - Mănăstirea Bârsana - Borșa - Mănăstirea Dorna Arini - Mănăstirea Sihăstria Putnei, cu vizitarea unei părți din mănăstirile din nordul Moldovei și cu întoarcere pe zona Moldovei spre București. A fost o călătorie cu tot felul de peripeții, unele mai haioase, altele mai îngrijorătoare, cam cum se întâmplă de obicei când îți pui în gând să mergi în locuri cu încărcătură spirituală. Dar noua mea întâlnire cu Lumina s-a petrecut la Rohia. Și nu atunci când ne-am recules la mormântul Părintelui Nicolae Steinhardt, ci atunci când am pășit în chilia sa. Efectiv am avut convingerea că sufletul părintelui se plimba pe deasupra tuturor mobilelor chiliei asemenea Duhului Sfânt pe deasupra apelor înainte ca Tatăl să spună „Fiat Lux”, că fiecare carte din bibliotecă sau de pe birou era impregnată de energia sa creatoare. M-am simțit ca și cum dintr-un moment în altul ar fi apărut și am fi putut avea un dialog despre libertate sau despre fericirea întru Hristos. Din nou am plecat de acolo plin de o energie foarte puternică, simțind că plutesc, că nimic rău nu mi s-ar mai putea întâmpla, nici mie, nici prietenilor mei.

Firește că am avut de-a lungul timpului și alte întâlniri cu Lumina, pe care mi le amintesc la fel de clar, dar despre care voi povesti cu o altă ocazie. Acum aș mai vrea să dau mărturie doar de o singură astfel de întâlnire și anume, când m-am împărtășit într-o noapte de Înviere și am avut instant convingerea că m-am unit cu cerul, cu veșnicia, că m-am rupt și din timpul acesta și de lumea aceasta. A durat doar o fracțiune de secundă. Dar cât de intens s-a simțit. În ce an a fost asta, n-aș mai putea să spun, dar cred că nici nu ar mai conta, de vreme ce am fost, pentru o clipă, răpit dincolo de orice timp și orice vreme relativă, pământească, umană.