Un debut sub zodia experimentalului

Cronica volumului Klein de Mihai Ignat

(Casa de pariuri literare, 2023)

 

Mihai Ignat (născut în 1967, la Brașov) este poet, eseist, dramaturg și profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov. În anul 1995 marchează un dublu debut, atât în cadrul volumului de grup, Tablou de familie, cât și cu volumul individual Klein. Au urmat volumele de poeme: Eu, Klein spuse, Poeme în doi, kleinpoeme, Cangrena e un animal de casă, Klein spuse Klein, Klein reloaded, Poate noaptea a și-nceput, Frigul și Forme de apus. Volume de teatru: Patru cepe degerate, Crize, Meserii și fundături, Black Sitcom, Patru piese într-un act, Fermoare, nasturi și capse, Toți privesc înaninte, Ei sunt printre noi și Mustața lui Hitler. În anul 2023, la Casa de pariuri literare îi apare reeditarea volumului de debut în poezie, Klein. Asupra acestei reeditări mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Ca un detaliu tehnic, dar deloc de neglijat, întrucât reprezintă un gir cât se poate de serios, voi reaminti că volumul Klein a apărut în anul 1995, la editura Timpul din Iași, în urma câștigării concursului național de poezie „Aurel Dumitrașcu”, ediția a II-a, membrii juriului fiind poeți reprezentativi ai poeziei optzeciste și nu numai: Liviu Ioan Stoiciu, Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Emil Nicolae, Lucian Strochi, Radu Florescu, Nicolae Sava, Cristian Livescu, Cristian Simionescu, Adrian Alui Gheorghe.

Dintru început trebuie spus că debutul lui Mihai Ignat este unul cel puțin interesant, estetica lui situându-se la o întretăiere de drumuri între expresionismul și diversitatea imaginarului poetic specifică celebrilor poeți optzeciști ai „Școlii de poezie de la Brașov”: Alexandru Mușina și Andrei Bodiu și tendința spre inovație stilistică, elipsă, intertextualism și referențialism cultural, specifice nouăzeciștilor, fapt ce se poate observa încă din poemul ce deschide volumul de debut, care funcționează ca o veritabilă artă poetică pentru acea perioadă a scriiturii lui Mihai Ignat: „Locul geometric al stării de spirit - chipul/ pământiu al tatălui ei./ Nu întoarceți capul!/ Cineva coboară - mâinile se frământă, fețele/ nu - treptele care duc la mansardă./ E acolo o carte despre, pe un raft, locuri/ comune și fragile asociații de cuvinte./ Cealaltă femeie spune ceva. Ceea ce rostește/ seamănă, într-un fel, cu transparența/ paharului cu apă./ Iar bătrâna Katy privește în gol - dar asta/ e o altă poveste./ Mai liberă respirația deasupra, acolo unde,/ lângă mansardă, terasa...// Bărbatul cu ochi bulbucați ridică sticla./ Foșnetul rochiei în oglindă, strada. Îi atinge,/ pe toți, cu zgomotele ei de motoare și de voci,/ strada e în sângele lor, colcăind, fermentând”.

În continuare, volumul se va desfășura sub forma unui „ping pong” între două grupuri de poeme, care de fapt se întrepătrund, cel al Stress-urilor, care adună un număr (aleatoriu sau fatidic) de treisprezece poeme și cel ce îl are în centru pe Klein, un personaj epic, în maniera celebrului, încă de pe atunci, Mopete, al lui Mircea Ivănescu, cel mai probabil un alter ego imaginar al poetului, personaj pe care, așa cum se poate vedea din bibliografia de mai sus, Mihai Ignat îl va tot repune în centrul creației sale poetice, în nu mai puțin de patru volume de poeme.

Ciclul Stress-urilor, pentru că îl putem numi astfel, chiar dacă poemele sunt răsfirate pe tot cuprinsul volumului, păstrează în mare parte estetica mai sus ilustrată. Ceea ce are însă propriu, este faptul că în fiecare dintre cele treisprezece poeme, Mihai Ignat își ilustrează câte una dintre micile sau marile sale obsesii, pasiuni, frici, afinități. Practic, vorbește tot despre sine, dar prin ricoșeu. În continuare voi reda doar primul poem din seria aceasta, în care obsesia poetului este „veghea mecanică”, adică faptul că fiecare gest, fiecare mișcare, în special, mișcare a mâinilor, are de fapt o însemnătate mai tainică, mai profundă decât aceea pe care i-o atribuim la prima vedere: „Atunci  se mişcă ea. Un gest spre veghea/ mecanică./ Urma prin aer, ca de cărbune./ Mişcarea rectilinie uniform accelerată, dîră/ prin aerul crăpat, de fapt/ o minciună şi niciodată atunci./ Repetată prin încercări. Eu văd departele,/ tu vezi departele,/ el nu vede departele,/ şi niciodată atunci./ Mîna ei trecînd printr-o situaţie neplăcută,/ eu nu mă grăbesc, cobor la a doua, apoi încerc./ Să trec mai departe, să remarc efervescenţa,/ să merg la ţintă./ Şi să nu spun:/ gestul acela este relicva ideii de mişcare.// Se întîmpla ca iluzia să fie mai puternică/ şi să văd mîna trecută prin păr (peisaj:/ Biserica Neagră şi fîntîna arteziană),/ dar nu era ea./ Eu mai credeam o clipă, nu ştiu/ cît, oricum pentru mine mai mult, prea tîrziu./ Acesta era învelişul, fiindcă restul nu putea fi/ distins;/ spunea, cu paharul în mînă, el: generaţia Deep/ Purple, şi doar pentru că anul naşterii noastre/ coincidea cu acela al constituirii lor,/ motiv temeinic/ în faţa zidurilor negre, în peisajul identic,/ 117 decibeli ca dovadă, în concertul/ de la Rainbow Theatre, putere la care sunetul/ doare. (Să fii apoi singur, în aceeaşi sală,/ cînd luminile sînt pe cale să se/ stingă şi să nu se audă/ nimic.)// Punctul de pornire e acelaşi, cînd îl aud/ pe tatăl meu povestind/ despre cum îmi era mie frică de vînt,/ în timp ce/ degetele răsfirate trecute prin păr/ repetă mişcarea./ Apoi scap, fără să vreau, paharul./ Urmează sunetul, probabil în cercuri/ concentrice”.

Iată-ne ajunși și la poemele cu și despre Klein, căruia Mihai Ignat îi construiește o adevărată biografie, cu tot cu arbore genealogic, trecut, prezent și viitor (exact, ultimele versuri ale poemului, vor face trimitere spre viitor): „Instrumentul utilizat: actul verbal directiv/ (după Searle) reprezentat de „întrebare“ -/ element fundamental al metodei socratice: ma-/ ieutica (etimologic: „arta moşitului“) ale că-/ rei componente se reduc la două: cea dintîi/ distructivă (eroneia), prin care interlocutorul/ e adus în situaţia de „a şti că nu ştie“,/ cea de-a doua constructivă, cu finalitate pro-/ ductivă, ambele utilizînd ca strategie formală/ succesiunea „enunţ interogativ - enunţ afirmativ“./ Intrînd în detalii, trebuie precizat că/ soarele intrînd în nori, umbrele s-au estompat/ şi genunchiul s-a încrîncenat/ să despice aerul, ceea ce,// între noi fie vorba,// nu a însemnat nimic pentru linia/ frîntă trasată adînc din palma/ lui Klein./ Strigătul: frunze-n rafală şi/ ochiul umflat al zilei în ochiul umflat al zilei./ „Sen-ju bon-ju can-va-ie sen-sol“: celebru toast/ al lui Klein niciodată rătăcitul - asta o spun/ biografii sentimentali - de fapt joc (aici:/ critici şi alte categorii) pentru însoţitori,/ cu excepţia Bătrînei Doamne cu nervi de iridiu./ ... Dar acesta-i ochiul calm al/ vîrtejului, începutul/ e altul: la S., locul naşterii lui Klein;/ sau la M., locul natal al tatălui său?/ sau la G., bunicul vînător de găini în/ propria curte prin apăsarea trăgaciului puştii/ cu două ţevi, pe una gravat „Carla“, promiţătoare/ înlănţuire/ de sunete sticlind?/ Pînă la cinci ani, Klein în S.,/ apoi mutarea în oraşul D. Mai tîrziu, în vreme/ ce cojile de cartofi/ se aştern în grămadă pe fotografia Isabellei:/ terenul viran din faţa blocului, întîi ţinutul/ întins sălbatic/ necunoscut, la orizont/ pietroaiele/ pe care te caţeri în luptele cu apaşii, apoi/ pista de bicicletă/ şi spaţiul de fugă, apoi/ excavaţia gigantică bizară/ coridoare întortocheate nu labirintice, nu,/ apoi clădirea ţîşnită fuga pe scări,/ ascunzătorile de beton, apoi crusta, cu mici/ spărturi pe alocuri, puncte purulente, însă/ asta mai încolo, acum doar/ respiraţia aritmică, levitaţie.// La 12 ani a învăţat să joace şah. La 16/ trecea pe la şedinţele de iniţiere ale Cercului/ de go, la aproape 17 renunţa la frecventarea/ clubului de şah, se înscria la judo, după/ al doilea antrenament îşi lua tălpăşiţa, între/ timp fascinaţia go-ului se/ stinsese,/ înscris la concursul de grafică al Şcolii/ de Arte Plastice nu mai ajunse, aproape o/ lună sedus de fosforescenţa/ algebrei admiraţie/ secretă,/ la 18 ani după 6 luni de cursuri la/ Aeroclub, în plin examen la/ aerodinamică se ridică poemul îl citi/celorlalţi doi teribili, prozele scurte,/ motoreta, pick-up-ul şi boxele, partide/ răzleţe cu teribilul unu destrămare Dragă Klein/ castravetele nostru drag volanul în autoturism/ zvîcnind de sub el camionul săltînd pe colţul/ trotuarului/ bivole/ ceea ce a urmat/ nu se mai ştie prea limpede./ La întoarcerea din stagiu deşeuri de/ hîrtie Poligrafia în ceaţa de la ora 5 patru-/ zeci şi cinci a.m. necalificat şi cară, încarcă/ descarcă încarcă descarcă încarcă/ autocamioanele,/ se plictiseşte?// Într-o zi, în mijlocul camerei sale: a se/ observa succesiunea. A crea ţinte. Azi-dimineaţă/ cumpărat pîine şi struguri nu circenses terminat/ volumul „Eu pe asta o fac zob!“ de Manzoni./ Şi acum?/ A se citi Taica Goriot. Şi apoi. A vedea Colina./ Şi? Poimîine scos curăţătorie palton bunic./ Apoi. Şi încă. Pînă.// Klein vede: structura secvenţială a cotidianului/ (o ţintă atinsă alta ridicîndu-se tot aşa)./ Klein curios: cînd şi cum creşte/ urmarea? cînd vine „după“?/ Pîndă./ Făcea ipoteze: ce va urma? ce voi dori? Ce/ va trebui? Fascinaţia/ propriei mişcări. Tentaţia întrezăririi./ Klein/ surprins de Klein?”.

În fond, Klein poate fi un alter ego al poetului (un alter ego, cel mai probabil, șugubăț, care se joacă de-a adevărul și ficțiunea, dovadă stând moto-ul volumului, celebrul vers din Eneida lui Vergilius, „faterbor vera”), dar poate și o propunere de alter ego pentru fiecare dintre noi. Pentru că Mihai Ignat ilustrează de fapt prin intermediul acestuia tendința generală a oamenilor spre nestatornicie, spre schimbare, dar totodată și spre conservarea unor rădăcini, fie doar și numai prin atașarea de familie, de valorile familiale și nu în ultimă instanță de lucrurile familiale (vezi „paltonul bunicului”).

Privită și mai în profunzime, poetica lui Mihai Ignat este în general una foarte psihologică, vizând o mulțime de tare umane, unele mai simple, altele mai complexe, unele mai abstracte, altele mai concrete. Iar maniera aparent haotică în care sunt acestea expuse, vezi excesul de elipse și formulări poetice la limita absurdului, au tocmai rolul de a deschide forțat breșe în mintea și conștiința cititorului prin care ideile poetului pătrund și mai adânc și se prind și mai bine, mai profund.

Așadar, deși avem de a face cu un debut aflat sub zodia experimentalului, putem vorbi și despre o lirică profund psihologică a cărei menire este aceea de a spulbera preconcepțiile cititorului și de a îi reclădi din temeli sistemul de valori și credințe. De altfel, urmărindu-i traseul poetic lui Mihai Ignat, căruia i-am citit și alte volume publicate în ultimii ani, pot spune că el și-a păstrat acest deziderat asumat la debut, pe care l-a reluat, în diferite forme și în diferite estetici, până în ziua de astăzi, raportându-ne la cel mai recent volum de poeme, Forme de apus, apărut la editura Tracus Arte în anul 2020.