Dragă București

Cronica volumului Vatra Luminoasă de Daniela Luca

(Casa de Editură Max Blecher, 2019)

 

 

Daniela Luca (născută în 1969, la Constanța) este poetă, redactor de carte, editor, consultant științific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). Cele mai recente cărți ale sale sunt: Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză (editura Tracus Arte, 2016), Intermezzo (poezie, editura Paralela 45, 2017), Vatra Luminoasă (poezie, Casa de Editură Max Blecher, 2019) și Estetica inconștientului. Eseuri de psihanaliză (editura Herald, 2021). În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poezie al său, Vatra Luminoasă.

În Vatra Luminoasă, poeta Daniela Luca îi vorbește Bucureștiului, orașul care nu a născut-o, dar care a înfiat-o, ca unui om, ca unei cunoștințe de care o leagă o serie de evenimente, unele plăcute altele neplăcute. Este greu de spus dacă îi vorbește ca unui prieten sau ca unui dușman. Sunt momente în care pare să-i facă declarații de dragoste și momente în care îl ceartă, dar cel mai ades, cuvintele ai au o energie duală, în care se întrepătrund admirația și nemulțumirea, dragostea cu ura, extazul cu agonia, nostalgia cu dezgustul: „nu vreau să te uit, București/ nu vreau să te șterg/ cu radiera asta/ de la Muzeul Magritte/ nu vreau să te admir/ cum îți admir/ neoromantismul/ cum îți admir/ străduțele/ din punctul tău Zero/ nu vreau/ să te banalizez/ să te ridiculizez/ nu vreau/ să te resping/ nu vreau/ să te adopt/ nu vreau/ să te cuceresc/ nu vreau/ să te urăsc/ nu știu dacă vreau/ să te iubesc/ am început să te fotografiez, București/ am început/ să te redescopăr/ să-ți fac portrete/ în cărbune/ să te caut printre pietricelele/ din buzunare/ am început să tânjesc/ tot mai mult după/ Vatra ta Luminoasă”; „am început să îți scriu poeme, București/ dar nu vreau/ cu niciun preț nu vreau/ să scriu/ poeme confesive/ poeme umaniste/ poeme sociale/ poeme suprarealiste/ poeme nihiliste/ nu vreau/ să scriu/ poeme inutile/ poeme imbecile/ nu vreau/ poeme memorabile/ nici poeme atașante/ nici poeme percutante/ nu vreau/ poeme stranii/ poeme tari/ poeme fotografice/ poeme cinematografice/ nu vreau decât să fii tu un poem al meu/ unicul viu/ unicul care îmi cunoaște istoria/ cea intimă/ cea nescrisă”.

Și totuși, ce o determină pe poeta Daniela Luca să îi declare sau declame Bucureștiului aceste poezii atât de percutante, atât în dragoste cât și în reproșuri? Aparent și ea se întreaba asta atunci când spune: „după 27 de ani/ sunt tot aici/ fără să înțeleg prea bine acum/ ce mă așază în matca ta/ pestriță și tumultoasă”. Dar totodată, în același poem, tot ea este cea care lansează prima ipoteză: „dacă mama nu s-ar fi născut/ aici/ oare aș mai fi rămas?/ dacă nu aș fi fost atunci/ aici/ când mama s-a stins/ oare aș mai fi rămas?/ am venit pe urmele ei?/ am rămas după moartea ei?”. Așadar, un posibil răspuns ar fi acela că poeta și orașul și-au împletit, în momente cheie, destinele, fiecare ajungând să îl influențeze cumva pe al celuilalt: „am început să te respir cu-adevărat, București/ după ce mi-am pierdut suflarea/ după ce inima asta/ aritmică/ inima asta nehotărâtă/ să trăiască/ sau să moară/ s-a luat după sincopa/ unui plămân/ și era să tacă”; „așa cum am simțit/ la toate protestele/ #rezist/ la care am ieșit/ cu fiecare poem/ #rezist/ scris în frig/ sau pe arșiță/ în Piața Victoriei/ de parcă toată țara asta/ era condensată/ până la marginile Victoriei/ față în față/ cu un Guvern abominabil”.  

O altă explicație ar fi aceea că pentru Daniela Luca Bucureștiul este orașul viu în sânul căruia a cunoscut prietenia unor oameni de care a rămas legată pe viață și pe moarte, ba chiar dincolo de moarte, după cum reiese din poemul dedicat grupului de poeți de la Tramvaiul 26 și în special lui Adrian Diniș, cel plecat mult prea devreme dintre noi: „pot scrie însă despre labirintul de străzi/ care mă duce spre Cercului/ și despre duminicile din/ Tramvaiul 26/ despre toată/ poezia/ ce ne unește pe noi/ cei câțiva/ de ani și ani/ despre Claudiu aș scrie/ despre Soso/ despre Ana/ despre Cătălina/ despre Anastasia/ despre Ligia/ despre Mugur/ despre Răzvan/ despre Tiberiu/ despre Cosmin/ despre Julie/ despre Camelia/ și despre Adi/ despre Adi al nostru/ despre Adi și zâmbetul lui/ apoi nu aș mai scrie nimic, București/ câțiva ani buni/ așa cum nu am mai putut scrie/ după ce am pierdut/ sensul inimii/ când l-am pierdut pe el/ și doar Tramvaiul 26/ m-a înțeles/ de câte ori/ poezia fiecăruia/ dintre cei care citeau/ îmi reda/ pulsul”.

Din fericire, totul se termină cu bine și poeta se împacă cu orașul și în finalul volumului îi face o adevărată declarație de dragoste: „sunt aici de douăzeci și șapte de ani/ și nu voi pleca/ voi trece adesea prin Vatra ta Luminoasă/ voi privi fereastra înaltă/ de unde/ amurgul îmi părea/ o mare translucidă/ peste casele mici/ în care oamenii își adormeau/ fantomele/ nici țipenie nu era pe atunci/ pe străduță/ și aerul vibra/ ca după o prea îndelungată/ existență”.

Așadar, în Vatra Luminoasă, Daniela Luca ne spune povestea unei relații tumultoase între o poetă și un oraș, o poveste despre dragoste și ură, dar mai cu seamă despre iertare și despre asumare. În fond, volumul acesta poate funcționa și ca o monografie poetică a Capitalei. Iar din acest punct de vedere îmi amintește de volumul de poeme, Toluen, în care poeta Camelia Iuliana Radu realizează o monografie, nu la fel de luminoasă, a orașului Ploiești. Dacă fiecare oraș ar avea parte de astfel de monografii, poezia și geografia ar putea fi cele mai bune surori.