Un brazilian în Ferentari

Cronica volumului de poeme Venis din Milo în Ferentari de Fernando Maroja

(editura Aius, 2023)

 

Fernando Maroja Silveira (născut în 1981, în Belém do Pará, Brazilia) a debutat în poezie în anul 2015 cu volumul Cenușă, publicând ulterior volumele Sclavul vidului (2017), Venus din Milo în Ferentari (2020) și închis nocturn întunecat (2023). Este prezent cu versuri în mai multe reviste literare atât din Brazilia cât și din Portugalia, precum și antologiile Imposibil să nu-ți dăruim și Vântul totuși mai bate. Volumul asupra căruia ne vom apleca în cele ce urmează, deși împrumută numele unui volum propriu-zis, Venus din Milo în Ferentari, este de fapt o antologie de autor, cuprinzând versuri din toate cele patru volume de autor apărute până acum sub semnătura lui Fernando Maroja, selecția și traducerea aparținând lui Costel Drejoi.

De bună seamă că pentru cititorii din oricare altă țară, titlul acesta nu ar însemna mare lucru. Vor crede că ar avea ceva de a face cu mitologia, mergând doar pe trimiterea la Venus din Milo, iar cu Ferentariul nu-și vor bate prea mult capul, mulțumindu-se eventual să afle că este un cartier din București, mulți neștiind nici Bucureștiul unde este. În schimb, pentru noi, românii, prima întrebare pe care ne-o punem când vedem acest titlu sub semnătura unui autor străin și încă brazilian, este: ce va fi căutat un brazilian în Ferentari și ce va fi văzut acolo, demn de a fi pus într-o carte. Ce-i drept, pentru noi trimiterea la Venus din Milo nu ar mai însemna mare lucru.

Dar citind primele poeme ale volumului biling, vom descoperi dintru început, un poet în primul rând preocupat de metafizică, de transcendență, de mistică: „Veșnicia din privirea paharului spre cer/ îți spune că între creator și făptură/ Există asemănare.// Ai un pahar în mână/ Ții în brațe îngerul cu o singură aripă/ Cel ce nicicând n-o să mai zboare// Atunci te-ntrebi/ Cine-l reține în lumea aceasta,/ Dar știi că răspunsul nu-l vei afla”; „Singur în camera de hotel,/ Ești fericit la gândul/ Că Dumnezeu e încă un singuratic în lumea atee.// Admiri ploaia ce bate-n geam/ Și ești fericit la gândul/ Că și Dumnezeu plânge cu lacrimi.// (...)// Ești fericit,/ Dar nu uita că Dumnezeu e fără prihană”.

Am putea crede că avem de a face doar cu un poet mistico-religios, care nu are nicio treabă cu lumea aceasta cu lumea reală și cu problemele ei mici sau mari, că nu se gândește decât la Dumnezeu și la cele ce țin de lumea îngerilor, a diafanului, a sublimului. Și tocmai atunci, pe pagina imediat următoarea, apare Ferentariul și poemele te lovesc în moalele capului, pentru că te izbești vrând nevrând de cea mai cruntă realitate cu putință: „Cuiele-au ruginit, iar Iisus a evadat de pe cruce,/ Fugind cu gluga pe cap în pustie.// Dar noi am găsit cuiele/ Și-am făcut din ele ace de seringă pentru brațele/ Cele atât de larg deschise încât ating marginile lumii// Croitorii din Ferentari spun/ Că pielea de om a devenit giulgiul lumii,/ În timp ce acele tot cos și descos,/ Iar viața atârnă de un fir,/ Așteptând întoarcerea lui Ulise-n Itaca”; „În lumea atee/ Ferentarii sunt Colosseumul bătăliei/ Dintre brațele deschise/ Și noile cuie-ale crucii.// Noile cuie-ale crucii sunt ace/ La seringa potrivnică ființei.// În lumea lipsită de Homer și-al său război troian/ Există doar o bătălie, o singură luptă:/ Între seringă și ființă”.

Așadar, un brazilian, plimbat de bună seamă și prin favelas braziliene, ajunge în Ferentariul bucureștean și se îngrozește de amploarea pe care au luat-o aici drogurile injectabile, în special heroina. Desigur, el învăluie totul într-o mantie poetică, face trimiteri biblice, istorice și mitologice și literare, poate tocmai pentru a nu șoca cu realitatea brută. Dar pentru un cititor rasat, tocmai aiceste trimiteri fac realitatea și mai dură, pentru că dacă te gândești la tragedia hristică și la drama lui Ulise realizezi că într-adevăr lupta pe care o au de dus dependenții de droguri cu dependența lor este una inegală și de multe ori sortită pieirii. Ce-i drept, trimiterea la Hristos poate fi dătătoare de speranță, pentru că Hristos, după ce moare pe cruce, străpuns de cuie, înviață întru slavă spre mântuirea lumii. Să vedem aici o speranță pentru cei care mor zilnic străpunși de cuile - ace ale seringilor încărcate cu moarte?

În continuarea antologiei vom descoperi rând rând pe rând și poeme la fel de triste și întunecate ca cele despre Ferentari (unul dintre acestea fiind dedicat unui român plecat în bejenie, ce și-a găsit sfârșitul tot printre străini, într-una dintre cele mai amare forme de moarte - este vorba despre Paul Celan ce s-a sinucis aruncându-se în Sena de pe Podul Mirabeau) dar și poeme pline de lumină și speranță, dar nu speranța aceea naivă, țopăitoare, specifică celor ce își spun optimiști incurabili și care văd unicorni roz peste tot, ci acea speranță învăluită tot în suferința lui Hristos și în credința că, fiind fiii lui Dumnezeu, Acesta va rămâne mereu Tatăl nostru și ne va salva de noi înșine după mare mila Sa, după cum spune și psalmistul David: „Doamne/ Tu ești lacrima ce-mi picură pe chip./ Curge-mi pe piele/ Și șterge urmele ce s-au stins sub colb,/ Spală tot ce nu e curat,/ Tot ce e doar o mască.// Curgi, Doamne,/ Izbăvește-mi de orice mască/ Adevăratul chip/ În fața adevărului gol și crud,/ Îmi vei putea spune/ Dacă într-adevăr îți sunt fiu”; „Dumnezeu a aruncat o floare/ Peste mormântul primului om mort,/ Iar acum petalele rătăcesc/ Prin cimitirul numit planeta Pământ.// Suntem petalele care cândva se contopeau/ În floarea raiului,/ Dar de ce și-a deschis Dumnezeu palmele/ Și-a lăsat vulturul să zboare?// Oare spinii florii i-ar fi rănit/ Mâinile?/ Oare spinii ar fi fost primele cuie/ Ale crucii noastre eterne?”.

Așadar, în poezia lui Fernando Maroja găsim în egală măsură misticism/ tinderea spre transcendență și ancorare în realitatea cotidiană, gingășie și duritate, mister și claritate, metaforă și intertextualitate, emoție și conștientizare, cu alte cuvinte, tot ceea ce ar trebuie să conțină poezia în general, toate foarte bine dozate astfel încât lectura poeziei sale să fie atât o desfătare a sufletului cât și o lecție de viață, atât un îndemn la trezire cât și unul la credință. Putem spune, fără riscul de a greși, că Fernando Maroja întruchipează modelul Poetului prin excelență și el trebuie să fie de bună seamă un model pentru toți poeții lumii.