Despre colinde, mituri și sărbători la români

 

Cronica volumului Colinde, colindat, mituri de Aura Văceanu

(Editura Etnologică, 2023)

 

Aura Văceanu (pe numele real, Aurica Văceanu), s-a născut în anul 1948, în comuna Bucu, jud. Ialomița. Este profesoară, poetă, prozatoare, traducătoare, editoare și cercetătoare. Cea mai recentă lucrare semnată de aceasta în sfera cercetării o reprezintă cartea Colinde, colindat, mituri, apărută spre finalul anului 2023, la editura Etnologică din București. Volumul cuprinde o serie de lucrări prezentate la conferințele Institutuilui de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” și la cele ale Universității din București, între anii 2013 - 2018.

Lucrarea este structurată pe trei secțiuni majore: I. Colinde, colindat; II. Mituri și motive mitico-simbolice în balade și basme; III. Tradiții religioase românești. Primele două secțiuni se compun la rândul lor din mai multe subcapitole.

I. Colinde, colindat

  Secțiunea I. Colinde, colindat, este alcătuită din cinci subcapitole. În primul dintre acestea, intitulat, Elemente mitice precreștine și creștine în colinda românească, doamna Aura Văceanu merge pe firul roșu al faptului deja stabilit și de alți etnografi și folcloriști, conform căruia colindele românești vin în directă descendență din vechile mituri și rituri sacre ale geto-dacilor și sciților dintre care cel mai pregnant s-a dovedit a fi mitul solar, prezent de cele mai multe ori sub forma razelor care cad pe masă, pe crucea din fereastră și pe bradul cel mai înalt (motivul copacului, fie brad, fie paltin, fie fag, are desigur și conotația unui axis mundi care unește cerul cu pământul). De asemenea, mai este prezent și mitul distrugerii lumii sub forma unei regresiuni în haosul primordial, necesară pentru ca lumea să fie reclădită din temelii: entități rele, demonice, fură soarele, stelele sau luna, sau cheile raiului (aici demonul este Iuda Iscarioteanul), iar eroul providențial, cosmocratul, vine să învingă demonul și să restabilească ordinea în univers. Întrucât pe fondul păgân, precreștin al colindelor s-a suprapus cel creștin, de cele mai multe ori cosmocratul este unul dintre sfinți, sau Însuși Dumnezeu sau Iisus Hristos. Motivul regresiunii în haos și al renașterii lumii merge mână în mână cu cel al „desfâului sacru”, pentru că, după ce lumea este refăcută de la zero, se face un mare ospăț cosmic la care oamenii stau la aceeași masă cu Dumnezeu și cu sfinții: „În momentul restabilirii timpului și a spațiului sacru, se produce comuniunea divinitate-om. La mese „beau și se veselesc” bunul Dumnezeu, bătrânul Crăciun și Sângeorz, împreună cu gazda. Aceste imagini au semnificații arhaice: de Crăciun, în mod ritual este restabilită starea întreruptă „in illo tempore”, din cauza păcatelor omenești; colinda sugerează o imagine paradisiacă, unde cerul este atât de aproape de pământ, încât Dumnezeu și sfinții lui umblau printre oameni”.

În cel de-al doilea subcapitol al primei secțiuni, intitulat, Privire comparativă asupra datinei colindatului la români și la unele popoare din spațiul sud-est european, autoarea vorbește despre asemănările în ceea ce privește miturile românești prezente în colinde, cu cele ale celorlalte popoare din sud-estul Europei, în special cu popoarele balcanice. Avem aici două componente care justifică aceste asemănări: pe de o parte vorbim despre stratul străvechi de mituri tracice, comune tuturor popoarelor balcanice, iar pe de altă parte, despre suprapunerea sărbătorii creștine a Nașterii Domnului peste sărbătoarea păgână, romană a Saturnaliilor, care se celebra în preajma Solstițiului de iarnă și în care era preaslăvit Soarele. De altfel, mitul Soarelui sau al lui Mithra este și cel care s-a perpetuat cel mai pregnant în miturile și colindele popoarelor balcanice, astfel încât unul dintre simbolurile prezente în colindele acestora este cel al focului, iar una dintre datinile comune este aceea de a păzi focul din vatră să nu se stingă în noaptea de Ajun, prezentă la români, aromâni, vlahii din Moravia, sârbo-croați, dar și la francezi și italieni, dovadă că este o influență strict romană.

O situație aparte o constituie zona Dobrogei unde trăiesc în armonie nu mai puțin de 18 etnii, și unde se observă asemănări între datinile de iarnă ale românilor cu cele ale armenilor (care se pare că au împrumutat obiceiul colindului de la români, în Armenia neexistând acest obicei), turcilor și tătarilor.

Cel de-al treilea subcapitol, numit Filosofia culturii și dialogul intercultural, funcționează mai curând ca o paranteză în economia lucrării propriu-zise, dar din acesta reținem totuși două idei, și anume: 1) în viziunea lui Lucian Blaga, culturile minore sunt culturi etnografice, iar culturile majore sunt culturi monumentale, astfel încât primele vor fi mai aplecate spre conservarea specificului tradițional, iar ultimele de livrarea unor opere monumentale pentru umanitate, fie în literatură, fie în artă sau în arhitectură; 2) psihologul Constantin Cucoș afirmă că educația interculturală are în vizor abordarea pedagogică a diferențelor culturale, o strategie care ia în considerare ceea ce este specific spiritual sau alte diferențe: de sex, diferență socială sau economică etc.

Următoarele și ultimele două subcapitole ale primei secțiuni a lucrăii sunt în fapt două studii de caz: Colindatul de ceată bărbătească din Dobrogea și Ceata de colindători din comuna Bucu, județul Ialomița. Ceea ce mi-a atras atenția în aceste două subcapitole a fost vechimea intrinsecă a obiceiurilor colindatului în ceată bărbătească. Astfel, în Dobrogea, deși colindatul în ceată bărbătească a fost înscris în Patrimoniul imaterial UNESCO abia în anul 2013 (la Baku, în Azerbaidjan), datina este consemnată ca desfășurându-se, neîntrerupt, de dinainte de anul 1877-1878, deci cu mult înainte ca Dobrogea să fi revenit la patria mamă, România. Așadar, românii dobrogeni, deși aflați sub stăpânire otomană, continuau să pătreze ritualurile și datinile românești și creștinești. De cealaltă parte, ceata de colindători din comuna Bucu, reactivată după câteva zeci de ani, în anul 1994, de către domnul Nicu Faur, directorul Căminului Cultural din localitate, este atestată în perioada interbelică și postbelică.

Voi încheia expunerea mea despre prima secțiune a cărții doamnei Aura Văceanu, cea dedicată colindelor, citând la rândul meu spusele cercetătorului Petru Caraman: „Potrivit concepției populare colindătorii ne par niște vrăjitori cu puterea de a săvârși adevărate miracole, aducând în fiecare casă colindată sănătate și fericire”.

II. Mituri și motive în balade și basme

Cea de-a doua secțiune principală a lucrării este dedicată miturilor și este intitulată II. Mituri și motive în balade și basme. La rândul ei, secțiunea este împărțită în patru subcapitole, primele trei fiind dedicate câte unui mit sau motiv, cel din urmă fiind rezervat semnificațiilor astrologice în basmul românesc.

Primul subcapitol se numește Semnificații mitico-simbolice în balada Monastirea Argeșului și tratează tema mitului jertfei creatoare, care are la bază ideea că nicio creație valoroasă din punct de vedere estetic nu poate fi realizată fără o jertfă, fără un sacrificiu. Tema jertfei este, după unii cercetători, o reminișcență iudaică, intrată în lumea creștină în perioada tranziției de la cultul iudaic la cel creștin: evreii din Vechiul Testament aveau stabilite în ritul lor o serie de jertfe animale, având ca principal scop ispășirea sau iertarea. De regulă se jertfea un țap, de unde a rămas până astăzi sintagma „țapul ispășitor”.

Deosebit de interesant mi se pare răspândirea în zona balcanică a baladei Meșterului Manole (căci varianta cu Monastirea Argeșului este tipic românească). Astfel, conform cercetătorului Ion Taloș, varietatea baladei se prezintă astfel: „311 grecești, 165 românești, 87 bulgare, 38 maghiare, 37 sârbo-croate, 19 albaneze, 5 aromâne și 4 țigănești”.

Al doilea subcapitol din secțiunea miturilor este despre Mitul/ Cultul zburătorului în literatura universală și română. În Mitologia română de Romulus Vulcănescu, „Zburătorul este o semidivinitate erotică de tipul incubilor, un daimon arhaic, de natură malefică”. Iar G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent afirma că mitul zburătorului „reflectă problema sexualității la români”. În literatura română, mitul zburătorului, menționat inclusiv de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, printre vechile eresuri ale moldovenilor, alături de Drăgaică, Sânziene, Iele, Muma Pădurii/ Fata Pădurii, este ilustrat atât într-o serie de poeme culte de inspirație populară, păstrând numele Zburătorul/ Sburătorul, semnate de Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri și Ion Heliade Rădulescu, cât și în două dintre amplele poeme ale lui Mihai Eminescu, Călin (file de poveste) și Luceafărul. Interesant este că, după toate probabilitățile, pentru Luceafărul, Eminescu a avut ca sursă de inspirație poemul Demonul al lui M. Lermentov, pe care l-a citit în traducere germană pe când se afla la studii în Berlin sau Viena. Altfel nu s-ar explica numărul ridicat de teme paralele ce pot fi înregistrate între cele două capodopere.

În cel de-al treilea subcapitol al secțiunii dedicate miturilor românești, doamna Aura Văceanu, mare cunoascătoare inclusiv a culturii nipone, tratează despre Motivul eroinei apărută din arbore, în basmul fantastic românesc și japonez.  Autoarea se oprește asupra a două basme românești și unul japonez: Fata din dafin și Cele trei rodii, din culegerea lui Petre Ispirescu, respectiv Copilul din bambus sau Prințesa strălucitoare Kaguiahimé, din folclorul nipon. În urma cercetărilor avansate, autoarea a stabilit următoarele asemănări între basmele românești și cel nipon, toate la nivelul motivelor: familia fără urmași, încercări prin care trec aspiranții la mâna fetei de împărat, obiecte fermecate pe care trebuie să le aducă, metamorfoza ca procedeu, calul în basmul românesc, respectiv caleașca cu care  Kaguiahimé zboară înapoi în lună. De asemenea, sunt și câteva diferențe, cu precădere la nivelul finalurilor: dacă în basmele românești avem parte de finaluri fericite, respectiv de nunta fetei cu feciorul de împărat, în basmul japonez, prințesei i se refuză căsătoria cu un pământean, originea ei fiind una selenară. Vedem aici, mai curând asemănarea cu Demonul lui Lermentov, respectiv cu Luceafărul lui Eminescu.

În ultimul subcapitol al secțiunii despre mituri doamna Aura Văceanu ne aduce în prim plan o serie de Semnicații astrologice în basmul românesc.  În acest sens, are în vedere trei basme, două românești și unul sârbesc: Florița din codru de Ioan Slavici, Cele douăsprezece fete de împărat și palatul fermecat de Petre Ispirescu, respectiv, Cele douăsprezece dumicaturi de pâine de Nicolae Batzaria. Toate cele trei basme au ca numitor comun numărul 12, număr cu puternice valențe astrologice, având legătură în special cu cele 12 semne zodiacale. Jurnalista Rodica Purniche, afirmă într-un studiu dedicat influențelor astrologice din basme, referindu-se la Florița din codru, că basmul arată că-n aventura sa inițiatică Florița a asimilat cele 12 energii ale constelațiilor zodiacale, ajungând astfel la o trezire completă a sufletului/ inimii. Desigur că această observație este valabilă și pentru celelalte basme în care se regăsește numărul 12.

III. Tradiții religioase românești

Iată-ne ajunși și la cea de-a treia secțiune a cărții, denumită III. Tradiții religioase românești, dedicată în exclusivitate Sfântului Cuvios Alexie și obiceiurilor de Alexii. În legătură cu Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, sărbătorit în Biserica Ortodoxă în ziua de 17/30 martie, după data morții sale, au circulat încă din vremurile vechi o serie de legende creștine care l-au transformat, în mentalul colectiv în ocrotitorul insectelor, gângăniilor, al șerpilor, al peștilor și în general al tuturor viețuitoarelor care între ziua Sfintei Cruci (14 septembrie) și ziua Sfântului Alexie (17 martie) se retrag fie în pământ, fie în ape sau în mâluri. De aceea, de ziua Sfântului Alexie, cunoscut și ca Alexa cel Cald sau Alexa cu Broaștele, se fac în gospodării tot felul de ritualuri: se aprind focuri, se leagă paie de copaci, se sună din clopoțel, se pune mâncare pentru șerpi, tocmai ca Sfântul să protejeze gospodăriile de invazia omizilor, șerpilor, broaștelor și a altor dăunători.

În concluzie, volumul Colinde, colindat, mituri al doamnei Aura Văceanu este unul în primul rând necesar pentru redeșteptarea interesului față de tradițiile și obiceiurilor românești, prin intermediul cărora se menține atât relația cu strămoșii și cu valorile ancestrale lăsate de aceștia cât și relația cu transcendența, cu divinitatea, cu lumea magică și cu misterele, care asigură, fiecare în parte o mai bună ancorare a omului în toate dimensiunile esențiale ale existenței.