Moartea, un antonim al iubirii

Cronica volumului de poeme Celule Stem de Silvia Goteanschii

(Editura Prut Internațional, 2022)

 

Silvia Goteanschii este una dintre poetele reprezentative din Republica Moldova, volumele sale bucurându-se de ecouri inclusiv în România. De altfel, o parte dintre volumele ei de poezie sunt publicate în România. Cel mai recent volum al său de poezie se numește Celule Stem și a apărut în anul 2022 la editura Prut Internațional din Chișinău.

Deși titlul volumului, Celule Stem, are puternice conotații medicale, poemele cuprinse între coperțile acestuia nu au nicio legătură cu lumea medicală propriu-zisă, însă vorbesc totuși despre o boală, și încă una cruntă, despre lipsa iubirii din viața oamenilor din zilele noastre, boală pentru care, după cum se va vedea la momentul oportun, poeta speră să existe totuși acele „celule stem”, percepute în lumea medicală ca panaceu universal.

Încă din poemul ce deschide volumul vedem lupta poetei cu sine însăși pentru a înțelege măcar ce este dragostea și de ce nu o poate simți și mai ales cum de poate funcționa încă în lipsa iubirii: „neîncrederea îmi ronțăia din răsărit/ ca un șoarece din ușa de la casă/ credeam că limita mea e sobrietatea și digestia/ uneori panica și contrapunerea/ cu lumea electrică din creierii mei/ ascunși în cabluri și instrucțiuni/ de utilizare a luminii și altor șocuri// nu voiam prea multe –/ să sparg niște nuci cu tocul pantofului/ să-mi fiu mie utilă/ (alteori să-mi fiu mie dragoste)// deși doar umbra mea era ceva sigur/ iar în ultimul timp a prins și o crustă/ galbenă/ dureroasă/ ca o rană chemătoare la tine din primăvara/ lui Botticelli și dintr-o plăcută lentoare/ în care m-am depersonalizat/ fiindcă// în lumea noastră s-a exagerat mult// mi-am dat seama de asta/ azi dimineață/ când mi-am scos picioarele dintr-o valiză”.

În poemul imediat următor vedem și o încercare de diagnosticare a societății. Poeta vorbește despre mania societății de a mima dragostea, de a propune o dragoste cotrafăcută, o dragoste fake, cum s-ar spune în limbajul curent, dar una care reușește totuși să imite aproape la perfecție dragostea reală: structură, textură, caracteristici generale. Și totuși, ceva nu poate fi reprodus, nu poate fi falsificat, nu poate fi mimat: sentimentul propriu-zis și efectele reale ale acestuia: „s-au făcut autopsii anul acesta la noi în oraș/ și s-au descoperit inimi foarte haioase/ ciudate/ inimi pizza/ inimi ferrari/ inimi manea// se zice că au fost cântărite atent/ cu mare precizie/ fără șmecherii ca la piață/ și greutatea lor era absolut asemenea/ una cu alta// și a început să ne doară pe toți odată/ ceva pe stânga/ chiar și copacii se clătinau de durere îngrozitoare/ chiar și satana și-a pus o inimă cu motor/ în zona aia/ chiar și un preot și-o scotea/ chiar și eu credeam că am una/ de cea mai bună sorginte// și uite-așa am început uneori să iubim/ chiar dacă pe drumul iubirii/ cel mai ades/ ne așteaptă un tir cu un șofer obosit la volan/ care adoarme”.

Dar cum diagnosticul nu este niciodată suficient, fiind nevoie de o cercetare mai amănunțită pentru a se stabili cauza principală care a dus la apariția bolii, fie ea și una spirituală sau metafizică, Silvia Goteanschii face la rândul său toate săpăturile necesare pentru a ajunge la miezul problemei. Iar rezultatul este unul șocant. În poemul de la paginile 9-10 avem o radiografie sumbră a unui prezent anarhic în care anti-eroii principali ajung să fie copiii (ca un simbol al unui viitor deja compromis). Speranța în intervenția unui înger mecanizat, sugerată aici, arată faptul că lumea de azi a transferat inclusiv transcendentul în postumanism și nu mai simte nevoia să se roage, ci doar să joace, inclus de-a cele sfinte: „pe afară copiii se jucau fericiţi/ capul tău era mingea lor/ se rostogolea pe niște scări/ fără vreo logică anume/ durerea mea era sclipitoare/ cerul era o aeroambulanță/ îngerii cu demersul lor isagogic/ ieșeau dintr-o biblie cu micromotor/ și creau o lume// forma mea de viață/ te striga tot mai tare mai tare/ o căprioară îmi tresălta sub cămașă/ căci fugeam după tine/ fugeam după capul tău/ pe niște scări/ ca pe niște pagini de carte/ copiii plângeau după mingea lor/ măi copii/ veți crește mari și voi/ veți crește/ și nu veți avea scăpare// mingea aia nu era un cap/ era o anarhie/ aveți grijă de capetele voastre/ nu le împrăștiați/ nu le lăsați să vă sară să vă doară/ să se rostogolească pe scări// pe-afară zidarii unei toamne violet/ ieșiți din capul acela/ ca dintr-o ladă cu arme/ mă reconstruiesc migălos/ indolent/ și încet îmi scot unghii din carne”.

Bineînțeles că toată această lipsă de iubire nu rămâne fără consecințe. Iar cea mai gravă și cea mai pregnantă și mai greu de vindecat este fără doar și poate moartea sufletească. Un suflet fără iubire este condamnat la moarte. Dar cum sufletul este nemuritor, moartea sufletească nu este altceva decât o perpetuă agonie, un veșnică plângere și scrâșnire a dinților. Și nu întâmplător am făcut această trimitere biblică, ci pentru că însăși poeta, în poemul în care ilustrează această instalare a morții sufletești, face o trimitere biblică, alta decât a mea, dar nu mai puțin potrivită: aceasta își intitulează poemul „lărgiți-vă și voi”, cu o replică aparținându-i Sfântului Apostol Pavel, din epistola întâi către Corinteni: „Și ca răsplată - vă vorbesc ca unor copii ai mei - lărgiți-vă și voi” (2 Corinteni 6:13). Se înțelege, desigur, apostolul își roagă aici fiii duhovnicești să-și lărgească inimile, sufletele și mințile, pentru primirea învățăturii creștine. Același lucru îl face, în felul ei și poeta noastră: „e o liniște nebună în tot/ o moarte care nu e a mea dar care încearcă/ să stea prin preajmă foarte posibil/ din plictiseală// cel mai frumos lucru/ pe care l-am văzut la o moarte/ din punct de vedere sociouman/ nu și lingvistic/ (fiindcă aici moartea nu este/ decât un antonim al iubirii)/ e felul în care bea ceai/ cu picioarele goale/ îmbrăcată într-un pulover mai vechi/ de-al meu/ așezată pe scaun ca un om adevărat/ și împăcat cu tot ce i se întâmplă/ deși mulți se vaietă se chinuie/ rup din propria carne de frica ei// când ea tăcută și resemnată/ se ridică și pleacă/ și-atunci mă gândesc/ că doar își caută și ea o prietenă”.

Și totuși, pentru că inclusiv pentru moartea sufletească poate exista o speranță de vindecare, de eradicare, Silvia Goteanschii lansează, spre finalul folumului, ideea că speranța poate veni totuși de la generațiile viitoare care vor reuși să aducă împreună divinitatea și tehnologia: „[Bărbații construiau schele/ femeile fierbeau urzici/ copiii se jucau cu niște surcele/ ne era foarte bine/ și] nu știu cum s-a întâmplat/ de-a crăpat undeva/ o piele// și-am venit toți buluc/ să privim prin gaura mică/ cu mâinile la gură/ fiul// și l-am văzut/ împreună cu toată suflarea/ butona ecranul uriaș al icoanei/ și urmărea cum noi toți/ înăuntru/ pregăteam zgomotos/ evadarea// iar când toți am ieșit/ sub aceeași glugă/ conectați la aceeași rețea/ ne-am privit îndelung/ și-mpingându-ne/ am luat-o/ dezorientați/ la fugă// el fuma/ o țigară imensă din foi/ deschidea o intrare în logos –/ ne mâna/ liniștit [înapoi]”.

Desigur, vedem în poezia Silviei Goteanschii multă duritate, multă violență, pe alocuri chiar disperare, dar și multă fantezie, jonglând cu imagini specifice mai multor curente literare de la postmodernism la postumanism, și nu în ultimul rând, vedem și candoare, duioșie și chiar umor. Ceea ce înseamnă că ea este o poetă matură, responsabilă, stăpână pe sine, care știe ce mesaj are de transmis și îl transmite într-o formă impecabilă atât din punct de vedere literar cât și din punct de vedere uman.