Corabiacarte și Noul Potop

Cronica volumului de poeme Zece elegii de Nicolae Tzone

(Editura Vinea, 2023)

 

Nicolae Tzone (născut în 1958, la Malu, Giurgiu) este poet, editor și doctor în litere cu o lucrare numită Geo Bogza și avangarda românească. A înființat și conduce editura Vinea din București și Institutul pentru cercetarea avangardei românești și europene (ICARE). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat cu volumul de versuri Nicolae Magnificul (Vinea, 2000), prin care a deschis o trilogie completată de volumele Capodopera maxima (Vinea, 2007) și Viața cealaltă și moartea cealaltă (Vinea, 2010). Dintre volumele cele mai recente amintim: Dunăre kilometrul 510/ o poveste de viață de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nu vor mai fi altele/ cartea nenăscutului (Vinea, 2021) și Zece elegii (Vinea, 2023). Asupra celui din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Cele Zece elegii ce alcătuiesc volumul (împreună cu un interviu luat autorului de către poetul și jurnalistul Robert Șerban), sunt de fapt zece părți ale unui singur poem, mai amplu. Un poem alegoric, suprarealist, cu puternice irizări biblic-religioase.

În fapt, poetul Nicolae Tzone își imaginează că este un nou Noe, ales de Dumnezeu să scape lumea de la un nou potop.

Desigur, se știe că în Biblia canonică, Dumnezeu îi făgăduiește lui Noe că nu va mai distruge lumea printr-un alt potop, în acest sens punând și curcubeul pe cer ca semn al legământului făcut cu Noe. Dar cum în lumea poeziei și a literaturii în general, totul este posibil, poemul lui Nicolae Tzone este bine venit. De altfel, tema aceasta a diluviului distrugător a mai fost exploatată în literatura română, inclusiv de către Marin Sorescu, în piesa de teatru Matca, din trilogia Setea muntelui de sare.

Revenind la poemul lui Nicolae Tzone trebuie spus dintru început că potopul acestuia nu are foarte multe în comun cu cel biblic: mai întâi că nu Dumnezeu îi dă sarcina de a salva lumea, ci iubita, apoi mama și în cele din urmă tatăl, despre care vom afla că era pe jumătate mort, pe jumătate înviat; apoi, potopul imaginat de Tzone este unul, am putea spune, local, patriotic, ce își are originile în Dunăre și apoi în Marea Neagră; și nu în ultimul rând, de data aceasta nu vom mai avea parte de nicio arcă, ci de o corabiecarte, cu foi albe, pe care urmează să se scriu un nou poem, salvator; desigur, nici nu se va mai pune problema salvării animalelor, ci singurii supraviețuitori ai lumii vor fi poetul, iubita, mama și tatăl acestuia: „haide scoală îmi zise iubita dar parcă nu iubita era ci mama era/ haide scoală că vine apa vine dunărea și ne ia/ și pe urmă vine și marea neagră și ne ia și ea/ eu dormeam în brațe cu o carte care avea toate paginile albe/ de fapt cartea era deja scrisă de la un capăt la altul în mintea mea/ încă nu avusesem timp s-o transcriu hârtia pe argint/ haine n-auzi îmi zise și tata scoală-te că vine apa și ne ia/ și atunci am dat deoparte din brațe cartea care tocmai se năștea/ și m-am ridicat din cearșafuri/ e grav e într-adevăr grav mi-am spus dacă mă striga / doar iubita și mama mai puteam bănui să s-au speriat/ că poate li se năzare că vine apa să ne ia/ dar acum știu că totul este cu adevărat grav/ pentru că m-a strigat tata și asta înseamnă că a înviat cu adevărat/ și a venit după mine să-mi spună că nu e de joacă nicidecum/ că potopul cel nou era deja început/ da așa era tata era în grădină nici nu avusese răgaz să iasă cu totul din mormântul lui vechi și ciuruit de timp/ scosese doar capul galben spre negru de pământ/ din vechiul pământ ca să vorbească liber cu mine”.

Curând se va descoperi că tema aceasta a potopului, fie ea și reinterpretată într-o notă foarte personală de către Nicolae Tzone, nu este decât un pretext pentru a propăși ideea că adevărata, singura salvare a lumii este de fapt poezia, respectiv cartea, că nimic altceva nu poate salva lumea de azi de la pierzanie decât poemul, numit uneori chiar „poemuldumnezeu”, respectiv cartea de poezie, numită „corabiacarte” sau „carteacorabie”: „carteacorabie plutește încă peste uriașele ape ale nesfârșitului/ poemele toate din ea sunt în viață și țin viața în viață/ și țin moartea în moarte și vor ține viața în viață/ și moartea în moarte până când și potopul cel nou/ se va încheia și chiar dacă nu se va încheia// poemul ține loc de prunc și râde și plânge și se dă de-a dura/ ca un cerc în care un alt cerc se dă de-a dura/ poemul este cârma prin care corabiacarte este condusă/ către viața viitoare și către moartea viitoare/ poemul ne îmbrățișează îndelung pe toți pe mine pe mama/ pe iubita mea pe tata înfășurat în mormântul lui/ vechi și ponosit/ poemul din când în când își deschide aripile de diamant/ deasupra apei de potop care ar vrea să nu mai fie/ pe lume nimeni în afara ei”.

Dar dacă doar poezia și cartea mai pot salva lumea de la noul potop, ar fi oare deplasat să considerăm că de fapt, potopul despre care vorbește Nicolae Tzone este potopul ignoranței generalizate care a cuprins lumea? Că marele pericol care ne paște este îndobitocirea oamenilor care se țin tot mai departe de lumea cărții, de cultură, de artă, de știință, de religie, de tot ce înseamnă cunoaștere? Aș îndrăzni să spun că nu am greșit cu nimic în această interpretare a mea.

Și totuși, există un fragment în poemul lui Nicolae Tzone care pentru mine a funcționat inițial ca o „piatră de poticnire”, în sensul că poetul, foarte curajos, înaintează ideea necesității scrierii unei noi Biblii sau măcar a unui nou capitol în Biblie, ceea ce, pentru orice creștin ar reprezenta o mare blasfemie: „acum e totul altfel de cum era pe vremea potopului legendar/ biblia veche nu mai ajută din păcate în ceea ce privește/ revărsările cumplite de apă din prezent cu nimic/ de aceea va trebui să scriu o altfel de tablă de legi un altfel/ de compendiu fie el și provizoriu despre supraviețuire/ despre deschiderea ochilor în spațiul atât de strâmt/ rămas între apă și cer/ cerul nici nu e cer e un zid cenușiu țesut/ din carne de nori cred că nu aș greși/ dacă aș spune din piatră de nori/ încep să scriu pe pagini de apă pentru limpezirea ființei/ care încă mai sunt un nou capitol al bibliei/ în care povestesc despre noul potop”. Am spus „inițial” pentru că, încercând să înțeleg ce a vrut de fapt să spună poetul, m-am gândit că de fapt și această abordare a fost tot un mod de a atrage atenția asupra faptului că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu, de Biserică, de Biblie, de cele sfinte în general, că nu mai au nimic sfânt, nu mai au repere morale, că nimic din ceea ce scrie în Biblie, deși valabil și astăzi și până la sfârșitul veacurilor, nu îi mai mișcă cu absolut nimic. Ar fi de fapt, un mod inedit de a lansa întrebarea, condamnată la a rămâne retorică: dacă vi s-ar da o nouă Biblie, ați citi-o, ați folosi ceva din ea sau ați rămâne și față de aceasta la fel de nepăsători ca și față de cea veche?

Așadar, în volumul Zece elegii, poetul Nicolae Tzone, sub masca unui amplu poem în care reinterpretează în manieră personală și alegorică mitul biblic al potopului, trage o serie de semnale de alarmă cu privire la lipsa de repere a oamenilor din ziua de astăzi, care nu mai vor să știe nici de cunoaștere, nici de artă, nici de credință. De asemenea sunt tratate aici și alte teme precum iubirea față de părinți, grija de a nu-i uita după moarte, iubirea față de partenerul de viață care trebuie să atingă dimensiunea sacrificiului și nu în ultimul rând, stima față de sine, orice om fiind chemat la a-și atinge apogeul dezvoltării personale, și la a deveni un salvator, dacă nu al lumii, măcar al propriei familii sau iubiri.

În ceea ce privește interviul luat de Robert Șerban poetului Nicolae Tzone, care completeză acest volum, aflăm din acesta despre totala dăruire a poetului în fața poeziei, despre neștirbita lui credință în Dumnezeu (ceea ce arată că nu a existat nicio intenție de erezie/ blasfemie în poemul Zece elegii) precum și despre modul în care, scriind, acesta a reușit să îmblânzească moartea.