Lupta Stelei cu Îngerul

Cronica volumului de poeme, Umbra de Stela Iorga

(Editura Eikon, 2022)

 

Poeta Stela Iorga, absolventă a Facultății de Limbi Străine din București, a debutat în anul 1998, cu volumul Miza pe 13 bis. Au urmat cărțile: A doua întoarcere din Nam (2009), Ziaristică la domiciliu (2010), Scrum de aripi (2011), Coffin Blues (2011), A deauville (2013), Dumnezeu e lângă mine (2014), Imposibila mireasă (2014), 11 feluri în care a murit Lola. Memoria păsărilor (2017),  Fecioara de fier (2018), Povești mici pentru oameni mari (2019) și, cea mai recentă, Umbra, apărută în anul 2022 la editura Eikon din București. Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Voi spune dintru început că volumul Umbra este format din două secțiuni, de dimensiuni aproape egale, dar diferite ca estetică și întru câtva și ca tematică. Primul dintre ele se numește Nu mă mai vizitează îngerii și cuprinde poeme (în estetica clasică), în care poeta își analizează și își pune pe tapet relația cu divinitatea, cel de-al doilea, intitulat Umbra, conține poeme în proză de mici dimensiuni, în care autoarea se analizează mai abitir pe sine însăși. Desigur, ambele cicluri sunt traversate de o undă de existențialism.

În Nu mă mai vizitează îngerii, existențialismul este unul profund mistic, poeta luptându-se pe de o parte cu Îngerul/ Dumnezeu, pe de altă parte cu sine însăși, dar tot pentru a-și regla relația cu dimensiunea spirituală, duhovnicească a vieții sale: „nu mă mai vizitează îngerii/ iar noaptea visez întunericul care se va lăsa/ peste mine într-o zi nu știu încă care/ și o ploaie deasă/ deasă prin care trebuie să trec/ a ajuns să-mi fie frică de somnu-mi/ să nu fie cumva ultimul în care mă scufund/ Dumnezeu mă ia leneș de mână/ și mă călăuzește afară din noapte zilnic/ pentru care mântuire nu am cuvinte să-I mulțumesc/ Dumnezeul slavei mele deșarte/ aruncat într-un recycle bin/ numai pentru a fi folosit din nou a doua zi/ Doamne ce desfătare pe sufletul meu plin de disperare/ să mă arunc zilnic în lume/ când nu mai știu drumul înapoi spre casă”.

În poemele din această secțiune, poeta oscilează perpetuu între o atitudine de smerită și totală prosternare în fața lui Dumnezeu: „da, Doamne, întinde-mi însăși mâna Ta/ de carne caldă ca să ies la malul vieții/ fiindcă uneori mă prăbușesc lin din mine/ înspre alt sine departe de Tine/ cine sunt eu încă nu știu/ tot ce pot atinge este doar bezna/ care mă însoțește hoață și credincioasă/ ca un câine”; și una de frondă, aproape eretică, în care se revoltă împotriva lui Dumnezeu, pe care îndrăznește să-L compare nici mai mult nici mai puțin decât cu un păpușar: „scrisul despre tine este egal cu drumul în moarte/ mori câte puțin mânuind cuvinte multe/ care-ți sunt date dintr-o altă viață/ nu a ta despre care nu știi nimic/ te scrii cu cuvinte mai mari/ cu cuvinte mai mărunte/ te bați în cuie/ te sui pe cruce/ cobori de pe ea/ și nu mai învii la loc/ totul este aproape o rutină/ a unui păpușar cu mult simț al umorului/ care vrea să te vadă cât mai reziști”.

Și totuși, poemul care surprinde cel mai bine atmosfera generală a acestui ciclu de poeme este cel în care poeta împrumută îndrăzneala Sfântului Apostol Petru de a-L alunga pe Hristos, dar nu din răutate, ci din conștientizarea nevredniciei sale, în cazul acesteia însă alungarea are ca motiv o formă cvasi-maternă de a-L proteja pe Dumnezeu: „și dacă într-o zi însuși Domnul Dumnezeul tău/ ar cădea în paharul tău cu otravă?/ atunci l-aș scoate cu mare milă afară/ L-aș privi direct în ochi/ și I-aș spune/ du-Te/ aceasta este crucea mea/ să nu îngheți ca mine/ pe afară din ea”.

În cea de-a doua secțiune a cărții, cea care dă și numele volumului, poeta se adâncește tot mai mult în sine, nemailuptându-se decât cu propria-i umbră, care nu este, desigur, altceva decât o metaforă a sinelui, singura formă de așa-zisă materializare a acestuia în exterior, necesară pentru a da și un aspect văzut acestei lupte: „momentul acela când de atâta singurătate ți se chircește de groază și umbra ta pe asfalt, de parcă ar vrea să părăsească și ea așa om nenorocos, clipa când umbra reușește să ți se desprindă de trup și urlă de durere, nu o auzi, dar ea continuă să țipe, și să fugă spre alt om, pe asfalt, să se adăpostească de tine, veșnicul om trist, clipa aceea magică, când până și visele cad de pe tine, ca puricii de pe o mâță mult prea jigărită pentru a le fi adăpost, visele te părăsesc și ele sastisite de atâta deșertăciune și neîmplinire, clipa când până și Domnului i se face silă - milă de tine și îți dă în batjocură o moarte lungă, lungă, cam cât o viață”.

Lupta cu sine capătă o nouă dimensiune în semi-ciclul de poeme în proză, Scrisori către tine, care ar fi trebuit să se fi numit, „Scrisori către sine”, întrucât poeta nu face altceva decât să se dedubleze, să se obiectivizeze, raportându-se la sine ca la o străină, ca la un om distinct de ea însăși: „mi-e teamă că trăiesc cumva viața altcuiva, care nu îmi mai seamănă deloc, de la copilul care știa că este fericit, până la viața de acum, se întinde un cer și un iad de deznădejdi și de căderi...”.

Până la finalul volumului, poeta pare să se fi împăcat cu sine însăși, dar nu în sensul că ajunge la vreo formă de fericire sublimă sau de armonie, și în sensul că, asemenea biblicului Iov, înțelege și își asumă faptul că și fericirea, atâta câtă este, și durerea ce uneori pare de nesuportat, sunt ambele de la Dumnezeu, și chiar dacă nu întotdeauna înțelege pedagogia divină, nu are altă variantă decât aceea de a rămâne credincioasă.

Așadar, în volumul Umbra, poeta Stela Iorga, rămânând credincioasă inclusiv crezului său poetic, rămâne în sfera tematicii religioase, dar o duce cumva la un alt nivel, îndoind-o cu spiritul filosofiei existențialiste, inspirată cel mai probabil de filosoful danez Soren Kierkegaard și de titanul literaturii ruse, Fiodor Dostoievski. Totodată trebuie remarcă și construcția impecabilă, și desigur, cursivitate și limpezimea discursului poetic, indiferent de tonul abordat, mistic sau eretic, ceea ce arată că fără nicun fel de dubiu, avem de a face cu o poetă matură și experimentată pentru care poezia nu mai are secrete sau pietre de poticnire.