Poezia ca o vânătoarea de himere

Cronica volumului de poezie Trecutul vine turbat înspre mine de Crisula Ștefănescu

(Editura Aius, 2024)

 

Crisula Ștefănescu este absolventă a Facultății de Filologie a Universității București, secția Română-Franceză, promoția 1972. În anul 1982 emigrează în Germania și din 1983 lucrează la postul de radio Europa Liberă. Este cercetător-analist în cadrul Institutului de Cercetare al Europei Libere. A publicat peste treizeci de cărți de poezie, teatru, roman, memorialistică, jurnal, cărți pentru copii, interviuri. Cele mai recente apariții editoriale ale sale sunt: Bonsai. Povestea fetei norocoase (roman, Aius, 2022), În Țara Minunilor. Pagini de jurnal american (Aius, 2022), Interviuri la Radio Europa Liberă (Aius, 2023), Pe aripile timpului (poezie, Aius, 2023) și Trecutul vine turbat înspre mine (poezie, Aius, 2023). Asupra celui din urmă volum de poezie mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Deși din scurta bio-bibliografie cu care am deschis această cronică vedem că doamna Crisula Ștefănescu este un om de litere cu adevărat polivalent, activând în mai multe ramuri ale filologiei, totuși, raportându-ne în primul rând la numărul de volume publicate putem lesne constata că este, în primul rând, poetă. Iar acest lucru nu se relevă doar din cele nouă volume de poezie publicate din 1998 și până în prezent, ci și din prospețimea și limpezimea poeziilor din acest nou volum.

Încă de la primele pagini ale cărții întâlnim o poezie vie, din care irizează emoție și un noian de stări uneori contradictorii, dar și o poezie aerisită, neîngreunată de construcții stilistice exagerate, generatoare de stări lacrimogene ce nu aduc niciun plus poeziei, în care imaginarul este bine diversificat și mai ales bine dozat, semne clare că poeta stăpânește cu mână forte arta lirismului.

Într-o discuție avută vara trecută cu un poet, am ajuns la concluzia, poetică și ea, că poetul nu este altceva decât un biet vânător de himere, un perpetuu neliniștit din pricina furtunii de gânduri și sentimente care-l locuiesc și pe care se străduiește să le liniștească, cel mai ades prin a le țintui pe foaia de hârtie, așa cum pui un fluture în insectar. În acest nou volum, Crisula Ștefănescu și-a asumat pe deplin acest destin de vânătoare de himere, și lasă să se vadă acest lucru încă din poezia cu care se deschide volumul: „Pe masa cu gladiole roșii,/ ofilite acum,/ așez o ceașcă/ cu cafea fierbinte/ și-n scrumieră/ o țigară aprinsă/ să ardă nefumată/ până s-o face scrum./ Te-oi întrupa poate cumva/ himeră/ din aburii cafelei și din fum”.

Dar himera Crisulei Ștefănescu este totuși una cu identitate. Numele ei este melancolia. E drept, tot o noțiune abstractă, dar când dorul are un subiect precis, un om iubit, parcă devine ceva mai concretă și poate chiar să fie nu doar vânată, ci chiar capturată, cu riscul de a rămâne și cu cicatrici pe suflet: „Eu merg și orașul/ se rostogolește pe roți./ Eu merg/ și orașul alunecă pe șine./ Eu merg/ și mi se face brusc dor,/ dor nebunește de tine.// Eu merg și autobuzele/ și tramvaiele urlă la mine:/ „Unde e el,/ el, cel de altădată,/ de care te lăsai pătimaș sărutată/ dintr-un cap al orașului la celălalt/ fără să-ți pese de nimeni/ și de nimic?”// Ce să răspund,/ ce-aș putea să răspund,/ când de mult nu mai avem/ niciun semn de la tine?/ Și-atunci am fugit./ Am fugit în trecut!/ Și trecutul vine,/ tot vine și vine,/ vine turbat înspre mine”.

Și cum dorul se metamorfozează lesne în dorință, iar dorința rimează cu pierderea uzului rațiunii, și înlocuirea acestuia cu patima nesăbuită, poeta pare să își asume și riscul unei iubiri de-o noapte, după care poate veni inclusiv moartea, se înțelege, moartea sufletească: „Te voi cuprinde cu brațele/ cum toamna focul/ îmbrățișează prin grădini/ frunze uscate./ Și vom arde. Vom arde dezlănțuiți,/ cu vâlvătăi,/ în întregime,/ într-o noapte.// Și ne vom despărți în zori/ cu sufletele spulberate,/ cu spaima nemărturisită/ a unei flori ce trece-n moarte”. De remarcat aici inclusiv simplitatea frazării și a cuvintelor în sine, a imaginilor create, care transmit emoție fără a face apel la figuri de stil inutile. Aș zice chiar că avem de a face cu o simplitate în stilul lui Ion Minulescu și al romanțelor sale rămase nemuritoare.

În concluzie, poezia Crisulei Ștefănescu este una romantică, însă nicidecum lacrimogenă, tristă, fără a fi patetică, clasică, dar totuși vie, vioaie, plăcută la lectură. Trecutul vine turbat înspre mine se dovedește a fi un volum foarte bine scris, echilibrat, în care poeta dozează foarte bine toate elementele astfel încât lectura devine o încântare de la prima până la ultima poezie. Desigur, vorbim totuși despre o poetă cu o experiență foarte bogată. Dar în cazul ei surprinde inclusiv faptul că, deși vine din „școala veche” de poezie, reușește să ne ofere o poezie actuală, plăcută inclusiv cititorilor din noile generații, ceea ce spune foarte multe despre puterea sa de a se adapta noilor cerințe ale pieței de poezie, lucru foarte rar întâlnit la poeții din generațiile trecute.