„Să nu îndrăznești să-mi mori, Gherasime! Să nu cumva să ne lași fără lumină!”

Cronica biografiei romanțate, Nomadul de Andrei Crăciun

(Editura Zugzwang, 2023)

 

Andrei Crăciun (născut în 1983) este ziarist și scriitor. S-a numărat printre co-fondatorii site-ului recorder.ro. A publicat mai multe volume de poezie, proză, publicistică, eseuri, printre care: Baricadele (Humanitas, 2014), Poezii pentru acea necunoscută (Herg Benet, 2015), Aleea Zorilor (Polirom, 2017), Nu mai suntem nemuritori (Herg Benet, 2019), Cioran. Ultimul om liber (Polirom, 2020) sau Viața de apoi a poetului (Nemira, 2021). Este și doctor în științe politice, titlu obținut la Universitatea din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. De altfel, personalitatea lui Panait Istrati l-a pasionat atât de puternic încât i-a dedicat și nu mai puțin de trei biografi romanțate: Prietenul visătorilor și al învinșilor (Polirom, 2021), Bilili (Paralela 45, 2022) și Nomadul (Zugzwang, 2023). Asupra acesteia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.  

Așadar, Nomadul este cea de-a treia biografie romanțată pe care Andrei Crăciun i-o dedică lui Panait Istrati. Ca o notă distinctivă față de celelalte două, în aceasta, celebrul autor nu este numit cu numele care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă, cel de Panait, ci cu numele său mistic, intim, de Gherasim, numele pe care acesta l-a primit la botez. Și aceasta de bună seamă că nu a fost o decizie arbitrară a lui Andrei Crăciun, ci una deliberată, întrucât aici a căutat să ajungă cel mai aproape de sufletul personajului său, de forul său cel mai intim. A scrutat mai mult în mintea și sufletul lui Panait-Gherasim decât în faptele sale și în relațiile cu cei din jurul său, deși nu sunt omise niciunul dintre marile evenimente din viața sa și nici nu este pusă sub tăcere vreuna dintre relațiile sale, cel puțin dintre acelea care i-au schimbat într-un fel sau altul viața.

Faptul că accentul pică totuși pe dimensiunea interioară a autorului Chirei Chiralina, se relevă încă din primele pagini ale cărții, când îl aflăm pe Gherasim, copil fiind, preocupat să afle care este cel mai important aspect al vieții, cel mai mare simțământ sau sentiment. Căutare care de altfel îl va urmări toată viața și totodată îl va și purta prin toate locurile pe care le-a vizitat: „Gherasim crescu flăcăiandru, ascultând poveștile fantastice ale unchilor săi, care îl făceau să viseze că mai există ceva pe lume, ceva mai mult decât ne este dat să vedem cu ochii, ceva unde doar inimile ajung. Erau povești cu haiduci, acei proscriși care trăiau în păduri și se nevoiau pentru dreptate.

- Dreptatea, Gherasime, e cea mai importantă pe lume! Îi spusese un unchi.

- Și cu toate acestea, peste tot domnește nedreptatea, îi spusese celălalt unchi.

(...)

- Să fii înțelept, copile! Înțelepciunea e cea mai importantă pe lume! Îi spuse căpitanul.

- Mai importantă decât dreptatea? se miră Gherasim.

- Nedreptatea, copile, e neputincioasă în fața înțelepciunii.

„Atunci, într-o zi voi pleca să găsesc înțelepciunea!” făgădui Gherasim.

(...)

- Libertatea?! se miră Gherasim.

- Libertatea! îi răspunse prietenul său.

- Nu înțelepciunea?

- Libertatea este deasupra înțelepciunii. Nu toți înțelepții sunt liberi”

(...)

- Frumusețea e cea mai importantă, Mihail?

- Cea mai importantă este dragostea”.

Și așa Gherasim a trăit toată viața căutând, ori pe rând, ori în același timp și dreptatea și înțelepciunea și libertatea și frumusețea și dragostea. Și niciodată nu era sigur că le-a găsit, deși le acumula pe toate din plin, le depozita în suflet și trăia cu ele în sine astfel încât ajunsese să fie sinonim cu fiecare dintre ele. Dar le-a tot căutat până în ultima zi a vieții sale. Exact ca atunci când cauți mântuirea: nu știi sigur că ai dobândit-o decât la sfârșitul vieții.

 Un aspect care mi-a atras atenția la modul în care Andrei Crăciun alege să spună povestea lui Panait - Gherasim este acela că totul, de la început până la sfârșit, este relatat cu maximum de simplitate și naturalețe. Iar din îmbinarea acestora două ia naștere o frumusețe a textului care, vorba Joiței, a mamei lui Gherasim, „îți taie răsuflarea”. Am rămas cu sentimentul că de fapt, Andrei Crăciun a studiat atât de mult viața și personalitatea lui Panait Istrati încât a intrat efectiv în pielea lui, ca un veritabil actor, și că a scris această biografie romanțată cumva cu „din pielea” personajului său, altfel spus, am rămas încredințat că așa a și fost Panait - Gherasim în viața sa reală: un om foarte natural și firesc, sincer în absolut orice situație, care a trăit ardent dar simplu, care nu s-a lăsat căpușat de farafastâcuri, de ghirlande, de spoială nici măcar atunci când a cunoscut gloria, că nu s-a lăsat impresionat peste măsurile firești nici de măreția lui Romain Rolland nici de gloria lui Nikos Kazantzakis, că a rămas mereu el însuși și egal cu sine însuși, și că tocmai această stare a sa de a fi mereu sincer și natural l-a făcut să fie atât de apreciat de amândoi acești titani ai literaturii care au ajuns să îl considere un prieten, un egal, un frate de-al lor. Astfel încât, în postfața la Chira Chiralina, Romain Rolland scrie despre Panait Istrati: „În tot lungul drumului său, el se oprește la amintirea chipurilor întâlnite; fiecare are enigma destinului său pe care el caută să o pătrundă. Și fiecare capitol de roman constituie un fel de nuvelă. Trei sau patru din aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeștrii ruși. Ele se deosebesc prin temperament și lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, acea voioșie a povestitorului care-și liberează sufletul muncit”; iar în ultima sa scrisoare, conform biografiei romanțate aflate acum sub lupă, Nikos Kazantzakis îi scrie prietenului său: „Să nu îndrăznești să-mi mori, Gherasime! Fără tine, pământul ar rămâne orfan, să nu ne lași fără lumină!”.

Știu, biografia romanțată a lui Andrei Crăciun, despre care am făcut acum vorbire se numește Nomadul, iar eu nu am scris nimic despre călătoriile „nomadului”. Și nu am făcut-o în deplin discernământ, tocmai pentru că nici autorul nu a pus în fond accentul pe aceste peregrinări, de multe ori amintindu-le doar fugitiv, ci, așa cum am mai spus, pe forul interior al personajului, pe sufletul acestuia care de fapt a fost un perpetuu pelerin prin lumea ideilor celor mai înalte și mai sublime. Iar eu, în mica mea cronică am căutat să surprind mai curând atmosfera interioară a acestui suflet decât acțiunea unor pași ce doar au slujit sufletului.

Nădăjduiesc să vă fi convins că această carte merită citită. Dacă nu am făcut-o încă, mai încerc încă o dată spunându-vă doar că, citind-o vă veți îndrăgosti atât de Panait Istrati cât și de „autorul” său, Andrei Crăciun.