joi, 16 mai 2024

Vladimir Ghika - microportretul unui sfânt contemporan

Vladimir Ghika - microportretul unui sfânt contemporan 



Biserica creștină a luat naștere în două etape, fiind mai întâi fondată, în chip mistic, de Iisus Hristos, prin Jertfa Sa de pe cruce, prin care a realizat mântuirea obiectivă sau latentă a tuturor celor ce aveau să creadă în cuvintele Sale, iar apoi în chip văzut de către Sfinții Apostoli, la Cincizecime, când după ce primesc Duhul Sfânt, botează primii cinci mii de bărbați, ce au constituit prima comunitate creștină din istorie. De atunci și până în anul 1054 a existat o singură Biserică creștină. Dar o serie de neînțelegeri de ordin mai degrabă politic decât dogmatic, a dus la scindarea acesteia în Biserica Ortodoxă sau de Răsărit, cu sediul la Constantinopol și Biserica Romano-Catolică sau de Apus, cu sediul la Roma, eveniment rămas în istorie ca Marea Schismă. De-a lungul timpului, s-a încercat în mai multe rânduri reunificarea celor două biserici, însă fără niciun rezultat. Ba mai mult, din cadrul Bisericii apusene s-au desprins în secolul al XVI-lea, bisericile reformate sau protestante, care au dat naștere, la rândul lor cultelor neoprotestante. Astfel, s-a ajuns la situația în care, învățătura lui Hristos să fie astăzi predată și urmată sub forma a trei mari confesiuni: ortodoxia, catolicismul și protestantismul.

Cu toate acestea, a existat un om care în timpul vieții sale a reușit să apropie până la nivelul unei mici uniri, două dintre cele trei confesiuni, ortodoxia și catolicismul, și nici pe cea de-a treia nu a disprețuit-o. Acest om a fost român și s-a numit Vladimir Ghika.
Născut la 25 decembrie 1873, la Constantinopol, ca fiu al lui Ioan Ghica, ministru plenipotențial al României, în capitala Imperiului Otoman și al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franței), prințul Vladimir, a fost botezat și miruit ortodox, primind prin grija mamei sale o frumoasă formare religioasă în spirtul Bisericii de Răsărit. În 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse, fiind lăsat în grija unei familii protestante, întrucât în zonă nu se afla nicio biserică ortodoxă. În 1895 începe la Paris Facultatea de Științe Politice, studiind în paralel, medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept. În 1898 se înscrie la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor din Roma.
În anul 1902 decide să facă profesiunea de credință catolică, spre marea nemulțumire a mamei sale, ortodoxă ferventă. Pentru a nu-și răni mama foarte rău, amână convertirea efectivă până după moartea acesteia. Este interesant felul în care își justifica decizia de a trece la catolicism: „Trec la catolicism pentru a fi un ortodox mai bun”. Din aceste cuvinte putem înțelege că Vladimir Ghika era convins că cele două confesiuni, despărțite mai degrabă în plan politic și administrativ, nu însă și în aspectele profund dogmatice, s-ar putea potența reciprop, și-ar fi una celeilalte complementare, iar pentru o trăire deplin creștină, omul trebuie să le pătrundă și să le asimileze pe amândouă.
După o îndelungată activitate de misionariat laic, atât în România, unde fondează primele dispensare gratuite și prima ambulanță, cât și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, de la familiarele Roma și  Paris până la „exoticele” Congo, Tokyo, Sidney sau Buenos Aires, la data de 7 octombrie 1923 este sfințit preot catolic la Paris, unde va și rămâne până în 1939.
La scurtă vreme după hirotonie, Sfântul Scaun i-a acordat dreptul de a sluji Sfânta Liturghie și în ritul bizantin, Vladimir Ghika devenind astfel primul preot român biritual.
Faptul că idealul său religios era acela de a arăta lumii că cele două confesiuni, ortodoxă și catolică, sunt în fond una singură, creștină și că ambele Biserici sunt păstorite în chip mistic, de același Iisus Hristos,  reiese și din căldura cu care a primit, în data de 3 iulie 1937 să celebreze cununia, în rit greco-catolic dintre istoricului român Neagu Djuvara, de confesiune ortodox, cu aleasa inimii sale, o franțuzoaică catolică. 
Revenit în București în anul 1939, el a slujit atât în biserica romano-catolică, Sacré-Coeur, cunoscută și ca Biserica Franceză, din zona Aviatorilor, cât și în biserica greco-catolică  Sfântul Vasile cel Mare, din strada Polonă, unde ținea inclusiv întâlniri cu studenții greco-catolici, cu care stabilise o frumoasă prietenie harică. Una dintre enoriașele sale, Nina Anca-Bărbuș, a mărturisit că Monseniorul Vladimir Ghika crea în jurul său „o atmosferă extraordinară de credință, de bucurie și de iubire, care-i atrăgea și pe aceia care aveau aspirații mai înalte din punct de vedere intelectual”.
Deși ar fi putut să părăsească țara odată cu suita Regelui Mihai I, el a ales să rămână în București pentru a-și continua atât slujirea preoțească, cât și pentru a desfășura mai departe activitatea de misionariat în domeniul medical și social.
La 18 noiembrie 1952, fiind în drum spre casa unui bolnav, Monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat, acuzat de “înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava. Timp de un an a fost ameninţat, bătut până la sânge şi torturat la interogatorii. Mărturiile colegilor de celulă vorbesc despre blândeţea cu care îi susţinea pe toți deţinuţii şi despre pildele pe care le dădea. În urma procesului din data de 24 octombrie 1953, a fost acuzat de spionaj în interesul Vaticanului şi al „puterilor imperialiste”, condamnat la trei ani de recluziune şi întemniţat la Jilava. În ziua de 16 mai 1954, s-a stins din viaţă în închisoare, epuizat de suferinţe. „A murit un sfânt“, au spus atunci fraţii lui de suferinţă. Trupul său a fost înmormântat în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, iar în 1968 rămăşiţele pământeşti i-au fost mutate la Cimitirul Bellu Ortodox din Bucureşti şi aşezate în mormântul familiei.
În anul 2013, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat de către Papa Francisc I, fiind declarat martir al Bisericii Romano-Catolice. Ziua lui de prăznuire a fost stabilită 16 mai, ziua martiriului său, iar cei doresc să se reculeagă în fața relicvelor sale, o pot face mergând la Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din București.
Așadar, Bucureștiul ni se prezintă nu doar ca un oraș în care adepții sau credincioșii diverselor confesiuni creștine trăiesc în armonie și bună înțelegere, ci și ca un loc în care dialogul interconfesional este cât se poate de viu și de roditor. Iar activitatea extraordinară a Monseniorului Vladimir Ghika, care a slujit și a adus deosebite servicii atât Bisericii Romano-Catolice cât și celei Greco-Catolice, și care și-a dedicat întreaga viață activităților de caritate și ajutărorii oamenilor, indiferent de confesiune sau religie, este cel mai strălucit exemplu.
De altfel, Bucureștiul a mai fost martor de-a lungul timpului și la alte momente în care diferențele interconfesionale au fost suspendate sau mai bine zis sucombate de spiritul creștin originar, manifestat prin dragoste necondiționată a tuturor mărturisitorilor învățăturii lui Hristos, unii față de ceilalți. Și aici mă gândesc atât la momentele grele petrecute de către deținuții politici întemnițați în închisorile comuniste, pe care doar credința în același Hristos i-a făcut să se apropie între ei indiferent de confesiunea căreie slujiseră în libertate, să se sprijine și să se aline reciproc, înmuindu-și astfel chinurile, cât și la momentele de mare bucurie duhovnicească, prilejuite atât de vizita la București a Papei Ioan Paul al II-lea, în 1999, cât și a Papei Francisc I, două decenii mai târziu, când mii de creștini, atât ortodocși cât și catolici s-au bucurat laolaltă.
Aceste exemple nu fac decât să contribuie la consolidarea ideii că deși separat de orgolii politice, administrative sau personale, în diferite confesiuni, creștinismul este în esență unul singur, cel întemeiat de Iisus Hristos și transmis lumii prin intermediul Sfinților Apostoli, ierarhi, mucenici și mărturisitori, ai Bisericii primare.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu