luni, 17 iunie 2024

„Oamenii sunt virusul”


Cronica volumului de poezie Dantela viselor macabre de Andrei Cristian Cornea

(ediția a II-a, editura Eikon, 2023)

 


Andrei Cristian Cornea a absolvit Facultatea de Litere, secția Engleză - Franceză, în cadrul Universității Transilvania din Brașov, apoi un masterat în Inovare Culturală, în cadrul aceleiași Universități. A publicat poezie și articole culturale în reviste literare precum Studento Press, Planeta Babel, Arca, Psyche, Astra, Axis Libri, Leviathan sau Playerist Poetry Magazine (Londra). În anul 2021 debutează cu volumul Dantela viselor macabre, la editura Magic Print, iar în anul 2023, reeditează acest volum, la editura Eikon din București. Asupra acestei reeditări mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început, aș zice că volumul de debut al lui Andrei Cristian Cornea se distinge în primul rând prin unitate tematică și estetică, lucru destul de rar întâlnit în rândul volumelor de debut. Așa cum sugerează și titlul volumului, Dantela viselor macabre, poezia acestuia vizează în primul rând latura sau dimensiunea întunecată a vieții, pe care însă se străduiește să o înmănușeze în „dantela” poeziei, pentru a o face mai ușor acceptabilă, suportabilă, digerabilă.

Un prim exemplu îl vedem chiar în poezia din startul volumului, în care poetul critică capitalismul prost înțeles de români (și poate nu numai de ei, dat fiind faptul că poetul a locuit o vreme și în Regatul Unit), capitalism care i-a făcut pe adepții săi să-și suspende facultățile rațiunii și să se lase purtați de instincte și de pofte, până într-acolo încât au ajuns să nu mai deosebească minciuna de adevăr, binele de rău, visul de realitate: „Capitalismul răscopt taie cu drujba rațiunea -/ Ne uităm de fiecare dată trecutul,/ Ne răstignim de fiecare dată umbrele morților./ Un sturion cu botniță reflectează asupra ideii de artă,/ De dragoste și moarte/ Iar realitățile se-ntrepătrund chiar dacă/ Ne vor mai lua cinci generații/ Pentru a uita de urmele tancurilor./ Frunțile câștigă riduri dizolvându-se-n ecrane/ Ce râvnesc la carne ca o stranietate ex abrupto./ Atunci când minciunile se torn în mașină pe post de antigel/ Se distorsionează și distanța și adevărul și degetele./ O ceafă-lată plină de ruptură cerebrală naște un coșmar./ Așa știu că mi-am depozitat speranțele-ntr-un anevrism”.

De asemenea, Andrei Cristian Cornea se revoltă și împotriva altor „pete negre” de pe obrazul societăților guvernate de capitalism, cum ar fi utilizarea irațională a combustibililor fosili, cum se poate vedea din poezia Revoluția, sau împotriva dezordinii sociale generate în primul rând de lipsa de empatie a oamenilor, tară socială ce riscă să înmulțească inclusiv numărul psihopaților din societate: „Peste drum pe un ecran tronează un aisberg/ Înconjurat de oameni ce nu se văd/ Nu se cunosc/ Au spart geamurile/  Au smuls ușile din țâțâni/ Au rupt garduri s-au călcat în picioare/ Să-i observe măreția animată/ Să-l ridice în slăvi/ Să le curgă balele/ După serotonină/ Și gratuitatea unei/ Dependențe// (...)// În mijlocul măcelului tronează un alt aisberg/ Vin alți oameni ce nu se văd/ Nu se cunosc/ Au spart magazine și mașini/ S-au călcat în picioare/ Să admire senzaționalul/ Să-și scoată ochii/ Să-și creeze buzunare noi la burtă/ Murind de mai multe ori/ Înainte să-nțeleagă ce vor de la viață/ O entitate de sine-stătătoare/ Înconjurată de echipaje medicale/ Manifestările de orice fel sunt condamnabile/ Sănătatea libertatea și pacea sunt condamnabile/ Noul aisberg se apropia de nebunia asta/ Precum defibrilatoarele de inimi”.  

Dar Andrei Cristian Cornea nu se arată preocupat doar de cele din afara sa, ci face uz inclusiv de ocheanul întors și se analizează și pe sine la fel de serios, cu la fel de multă luciditate, arătând că este conștient inclusiv de faptul că la rândul său și-ar putea face rău dacă ar uita să fie atent la diferența dintre real și ideal, dacă s-ar avânta prea tare în lupta sa cu nedreptățile de tot felul, dacă și-ar neglija propria persoană, propriile nevoi, propria personalitate: „La porțile utopiei personale/ Are loc o descindere-n forță./ Formele de viață sunt ucise,/ Idealurile se scurg într-o baltă/ Păzită de fantome și gunoaie arse./ Porțile cedează/ Iar fiecare vers lansat/ În balta asta artistică/ (fără fund)/ Mă prinde din urmă ca o conspirație,/ Mă trage de mâini și de picioare,/ Mă îneacă în balta utopiei personale”.  

Din păcate, volumul de poezie a lui Andrei Cristian Cornea nu are happy-end, acesta dovedindu-se a fi, până la ultima poezie, un pesimist incurabil; luciditatea sa nu se lasă înduioșată în niciun fel de vreo urmă de optimism: „Totul e brutal schimbat/ Și ne trezim diminețile să/ Dezgropăm monștrii tinereților/ În izolare/ Și pentru prima oară/ Oamenii sunt virusul/ Ne demantelăm sufletele/ Iluziile trupurile/ Cu dalta și ciocanul/ Ne înveșmântăm cu/ Groaza existențială/ Și pieile altora/ Le împrumutăm inimile/ Pline de furie și neîncredere/ Căci viețile ne devin estetice/ Doar pe patul de moarte/ Istoria ne prinde din urmă/ Ne bate cuie în mâini/ Și în picioare/ Fixându-ne de peretele bucătăriei/ De care ne frecăm cefele/ Până când se desprind/ Bucăți de piele și păr/ Ce întâlnesc pe gresie/ Sângele ruginiu băltit/ Din care se nasc coșmarurile/ Și toate ființele ce se ascund/ Dincolo de câmpul vizual/ Ne mestecăm minciunile/ Panica și toate fricile/ Așteptăm ghearele rușinii/ Să se-ndrepte către noi/ Dăm cu capul ritualic de perete/ În speranța unei paralizii/ De gânduri și scenarii/ Pierdem corzile vocale/ Pierdem orice urmă de speranță/ Ne obișnuim cu singurătatea/ Ochii hepatici varsă lacrimi/ În timp ce gravitația/ Ne trage de fălci/ Să abandonăm/ Tot ce-am învățat/ Toate crezurile/ Și sentimentele din noi/ Ca pe colecția de amintiri/ Ce ne soarbe esența”.

Așadar, visele macabre ale poetului rămân macabre până la final, ba chiar dantela ce la început le masca ajunge să se rărească până la stadiul în care răul ajunge să se arate în forma lui cea mai hâdă, cea mai urâtă. Desigur, din punct de vedere existențialist, se pot ridica o mulțime de întrebări pornind de la viziunea lui Andrei Cristian Cornea asupra oamenilor, asupra lumii, asupra vieții. Ne putem întreba în primul rând dacă oamenii sunt într-adevăr atât de răi și lumea este într-adevăr atât de „turbată”. Dar nu este locul și nici cadrul optim pentru a dezvolta această dezbatere aici. În speța de față ne interesează dacă, din punct de vedere poetic, volumul se susține, dacă are greutate, mai pe scurt, dacă este sau nu poezie. Iar răspunsul este unul afirmativ. În primul rând pentru că, așa cum am afirmat și în debutul acestei cronici, poetul are grijă ca volumul să fie unitar atât din punct de vedere al conținutului și al temei, cât și din acela al esteticii și stilisticii. Din aceste perspective nu i se poate reproșa nimic, ba dimpotrivă această unitate merită apreciată.

Desigur, vorbim totuși de un volum de debut, fie el și reeditat. Și totodată vorbim despre un poet tânăr, înflăcărat, care se poate lesne lăsa marcat de idealism, de entuziasm, de revoltă și de orice altă formă de manifestare a extazului propriu vârstei tinere. Privite din acest punct de vedere, eventualele sale exagerări devin scuzabile și digerabile. În ceea ce mă privește, aștept cu interes noile sale volume de poezie, lansându-mi totodată de pe acum provocarea de a urmări și analiza progresul sau regresul său poetic. Raportându-mă strict la acest volum, îi ofer lui Andrei Cristian Cornea un vot de încredere, cu speranța că va înțelege că este totodată și un vot de responsabilizare.

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu