Și totuși, Urmuz nu a murit, ci doar s-a travestit

Cronica volumului de proză, Exces de zen de Cătălina Steriu

(Editura Eikon, 2024)

 

Nu, Urmuz nu a murit. Ci doar s-a travestit într-o prozatoare tânără și promițătoare, pe numele ei, Cătălina Steriu, absolventă de Litere bucureștene și câștigătoare pe bandă rulantă de concursuri de proză, la Paris și la București. O prozatoare care iubește surplusul și bineînțeles cuvântul, care în mâna ei iubește la rândul lui să se desfete în toate felurile posibile. După ce în 2023 ne-a delectat cu prima ei carte, numită Prea Roz (apărută tot la editura Eikon), azi ne îmbie cu o nouă carte, intitulată, Exces de zen.

Da, de Zen, cu Z de la Zumru, adică Urmuz pe dos. Pentru că pe dos pare să fie tot ce scrie ea aici. Adică te zăpăcește de cap, mai ales dacă nu ești învățat cu absurdul, cu suprarealismul, cu nonconformismul, cu jocurile de cuvinte. Dacă ești genul de cititor ultra conservator, care nu halești decât proză realistă, scrisă cu subiect și predicat, atribut și complement și cu toată logica de rigoare lipsită de orice pată, pregătește-te să fii luat la palme în modul cel mai drăguț cu putință. Pregătește-te să nici nu te poți supăra. Pregătește-te să-ți placă și să mai vrei. Cam ca într-o scenă sado-maso. Pentru că, desigur, nu lipsește nici tenta erotică din jocul prozaic al autoarei noastre. Căci este a noastră și ne place, că ne place sau nu să recunoaștem.

De fapt, nu lipsește mai nimic din acest Exces de zen. Avem și intertextualitate, avem trimiteri literare și culturlae, avem imagini scandaloase, după cum se poate vedea din următorul fragment: „Mati se așază la masă și scrie poezia „Ana are himere efemere”, pe care nimeni nu dă punguța cu doi bani. Apoi scoate „Ana are bere” și toată lumea pică în fund și-l aplaudă cu tălpile. Începe să tușească puternic, pentru a elimina din plămâni aerele de intelectual și se trezește prins cu lipici în gâtul de lebădă al unei domnișoare. La spital, află că suferă de hipotiroidie, hipocalcemie și hiperîndrăgosteală. Își ia temperatura și constată că are 40 de grade pe scara Richter. Munții de pe fundal fumegă în timp ce-și pierd glazura, ca și oamenii în pământ. Cei rămași la suprafață vorbesc la volan cu telefonul la ureche și cu picioarele în ligheane cu apă caldă și sare. Deslușesc ițe la nivel strategic și urzesc planuri mărețe care nu mai suportă amânare, legate de câte kilograme de cartofi să ia de la piață”. Vedeți, curat prozaism necurat, curat scandal lingvistic, ideatic și literaro-strategic.  

Și ca să vedeți că nu am mințit cu nimic și nici măcar nu am exagerat deși din titlul cărții s-ar crede că tendința spre exces te fură automat, vă voi reda imediat un alt pasaj, la fel de scandalos, din care va reieși clar ca lumina zilei că unii dintre noi încă trăim în noaptea minții, și nu doar ca știință de carte, fără de care ar mai fi șanse să ne descurcăm, cât mai ales ca atitudine în fața vieții și bineînțeles a morții, de care este indisolubil legată: „noi și dacă am avea rețeta nemuririi și a înfloririi nu am aplica-o, pentru că prin vene ne curge lene”.

Și tot despre lene, tradusă ca sedentarism, tradus la rândul lui ca refuzul de a face mișcare din picioare și de bună seamă și din picioarele minții, avem și următoarele cuvinte avertisment: „Lumea pleacă și vine, călătorește și devine, trăiește clipe divine. Doar tu rămâi de căruță și nu te miști de pe băncuță. Nu vrei să depășești pătrățica, îți călătorește mai mult pisica. Suferi de sigiliu la domiciliu. Nu te vezi umblând vagabond pe mapamond și e deja obișnuință să nu ieși din locuință. Preferi garnița și eviți granița. Vizuina e mai mare ca viziunea. Rigid, prea placid. Un aoleu nu te lasă să pleci teleleu. Ai un of în pantof”.

În încheiere aș mai spune doar că, autoarea noastră, căci e a noastră și ne place, chiar dacă nu recunoaștem, fiind plimbată și pe la Bruxelles și pe la Paris, neavând de fel niciun of în pantof, ba din contra (tocmai s-a întors de la Antipozi, nu știm dacă pe două aripi sau pe patru roți), a găsit de cuviință, făcând exces de zel (sau poate doar de plăcere) să își redea Excesul de zen și în limba lui Molière, a lui Pascal, a lui Anatole France și chiar a lui Antoine de Saint-Exupery, cu care are în comun, cel puțin harul scriitoricesc și neastâmpărul călătoresc.  

În încheierea încheierii îndrăznesc și eu să fac exces de abuz de răbdarea voastră și să vă recomand, ca după ce citiți cartea, să nu o aruncați într-unul dintre rafturile bibliotecii, unde să o mai citească doar păianjenii, ci să o lăsați pe noptieră, lângă pat, pentru serile în care, înainte de culcare, după o zi de muncă grea, aveți nevoie de „acel ceva”.