Prea multă conștiință, prea multă dragoste, prea multă durere

Cronica volumului de poeme, Ludmila răstoarnă munții de Lena Chilari

(Casa de Editură Max Blecher, 2024)

 

Lena Chilari (născută în 1995, în localitatea Pepeni, raionul Sângerei, Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Litere la UBB Cluj. În anul 2020 a debutat cu volumul de poeme, O cană de noviciok la bătrânețe, apărut la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului „Regele dimineții” în cadrul Concursului de debut „Alexandru Mușina”. A urmat o perioadă în care aceasta s-a dedicat performance-ului poetic, organizând și participând la o mulțime de evenimente de tip spoken word. În anul 2024 a revenit cu un nou volum de poeme, Ludmila răstoarnă munții, apărut la Casa de Editură Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Încă de la primul său volum, Lena Chilari s-a impus ca o voce aparte în poezia românească contemporană, o voce curajoasă, bătăioasă, care a strigat și la propriu și la figurat împotriva relațiilor familiale toxice, împotriva războiului, a nedreptății, a umilinței, o voce care a apărat din toate puterile drepturile femeilor și ale tuturor celor umiliți sau marginalizați. La patru ani de la debut, mesajul Lenei Chilari este în mare parte același, iar vocea sa rămâne la fel de puternică.

Dacă s-a schimbat totuși ceva în poetica sa? Cu siguranță, da. Vedem în noul său volum o mai mare aplecare față de propria persoană, dar nu în sens narcisist, ci pentru a se cunoaște mai bine și pentru a se asuma pe deplin. Într-adevăr, preponderent, aceasta vorbește tot despre durere, neputință și nedreptate, „atunci când am fost lovită cu pumnii/ în pavilionul 21, secția psihiatrie/ m-am rugat la tavan/ să vină tata să mă salveze/ am promis că o să cred în zei/ că o să-mi jertfesc încheieturile/ și gleznele murdare/ o să-mi fac singură injecții ce-mi/ amorțesc simțurile/ și m-am dus la baie/ am născut un copil al cărui nume/ nu-l mai țin minte/ voiam să-i inventez o poveste a facerii/ demnă de romane/ dar ușa mi s-a închis și am rămas în pavilon”; dar totuși, pentru prima dată, poeta Lena Chilari își găsește curajul să vorbească și despre dragoste, subiect ce cu ani în urmă părea că o stânjenește, că o vulnerabilizează: „m-am îndrăgostit de zalán când am aflat că are depresie/ de pielea lui albă și gâtul fragil/ de faptul că își roade unghiile și miroase a nicotină/ este clar că am mai mulți mușchi și carne decât el/ și l-aș putea duce în brațe/ de asta mă străduiesc/ să îl îmbrățișez doar eu/ și să îl privesc mult atunci când îmi dă voie să fac asta”.

Rămâne prezentă și tema relațiilor familiale toxice, dar de data aceasta este învăluită într-un văl de gingășie, de înțelegere, de empatie. Poeta caută să înțeleagă, își asumă rolul de terapeut, sapă transgenerațional pentru a afla de unde vine durerea, frustrarea și neputința în aceste relații: „cana dintre noi două s-a spart când ai aflat c-o să ai o fată/ era prea fragil pentru trei generații nu putea ține mult/ când te-am sunat după patru fiice să-ți reamintesc că nu mi-ai fost alături/ mi-ai spus că tocmai ai luat antidepresive/ și nu mai poți simți nimic/ m-am oprit din plâns imediat/ abia acum am realizat cât de mult ți-am putut greși/ și câtă neiubire tragi de la nașterea ta încoace”.

Dar poate poemul cel mai emoționant din acest nou volum, cel care surprinde cel mai bine schimbarea de discurs poetic a Lenei Chilari, este cel în care vorbește despre prietenie, despre admirație, despre reverență, față de alte două poete contemporane din Republica Moldova: Oxana Gherman și Maria Ivanov, semn că duioșia câștigă mai mult teren în sufletul acesteia în defavoarea stărilor de tensiune care ieseau la iveală mai des până acum: „am alergat străzi întregi noi cele trei tinere poete/ străzile lungi și respirațiile sacadate/ oxana fuge ca o profesoară cu spatele drept și floarea de la maria/ nemișcată/ se vede că a trebuit să meargă elegant pe toate holurile/ administrative în pas alert/ maria levitează ca o briză proaspătă de dimineață/ zâmbește larg și rotește străzile pe degetul ei mic/ sunt cea din urmă și le observ frumoase/ nu îmi cunosc meleagul pe nume chișinău/ tărâmul abandonului și al recunoștinței eterne/ o săptămână în urmă devine o lună un an și o ruină a memoriei/ pe care o mușc cu dinții plecării imediate/ le iau cu mine în gândul cel de drum/ le voi pune poemelor mele numele lor/ voi fugi după ele în minte înainte să adorm”.

Așadar, în Ludmila răstoarnă munții, o vedem și pe Lena care șoptește, nu doar pe Lena care strigă în microfon, sperând să răstoarne munții, să schimbe lumea, să aducă în lume mai multă bunătate și corectitudine. De fapt, vedem o Lena care a înțeles că munții se răstoarnă cel mai ușor cu dragoste, chiar dacă nu strică nici să-i dinamitezi, uneori, cu furie dreaptă. Cu toate acestea, Lena Chilari rămâne aceeași poetă curajoasă, care luptă în primul rând cu sine, pentru a-și învinge sau domoli cele trei excese din viața sa:  prea multă conștiință, prea multă dragoste, prea multă durere.