Când poezia este despre curaj și asumare identitară

Cronica volumului de debut, Jazz pentru iguane și alte poeme de Răzvan Andrei

(Editura Brumar, 2018)

 

Răzvan Andrei (născut în 1981, la Galați) este poet, pictor, traducător și redactor de carte. A absolvit un liceu teologic apoi a urmat cursuri de Filosofie și Istoria și Teoria Artei, la București. A publicat de-a lungul timpului în reviste ca Adevărul literar și artistic, România literară, Luceafărul, Idei în dialog, Scena 9 și Poesis Internațional. A debutat cu volumul Jazz pentru iguane și alte poeme (Brumar, 2018, reeditare Curtea Veche Publishing, 2019). În anul 2020 a câștigat premiul I la secțiunea „Poezie” în cadrul Burselor și rezidențelor de creație literară Fundația Cărturești, iar rodul acestei rezidențe l-a constituit volumul Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+, apărut în 2022 la editura OMG Publishing. În cele ce urmează mă voi apleca, retroactiv, asupra volumului său de debut, Jazz pentru iguane și alte poeme.

Desigur că dintru început se va naște întrebarea, de ce am ales să scriu retroactiv despre volumul de debut al lui Răzvan Andrei. Mai întâi pentru că la momentul acela mi-a scăpat cu totul din vedere, poate din lipsa unui interes concret din partea mea, și mai apoi pentru că este o carte care merită să fie readusă în atenție, mai cu seamă pentru că la momentul 2018 a fost un volum fanion pentru comunitatea LGBT, Răzvan Andrei fiind primul poet care a avut curajul să vorbească deschis și asumat despre identitatea sa sexuală. De altfel, inclusiv criticul literar Mihai Iovănel a considerat debutul lui Răzvan Andrei, ca fiind „Primul volum relevant de poezie în cheie LGBT din România”.

De altfel, volumul se deschide chiar cu o serie de poeme al căror laitmotiv este identitatea de sine, luată stricto senso, în care poetul vrea să își facă vocea auzită, să se situeze pe sine, nu în centrul lumii, ci doar în centrul vieții sale. Să se asigure și să ne asigure că viața lui este în primul rând despre el: „Femeile intră în travaliu să mă facă pe mine,/ Să mă nască pe mine,/ Să mă aducă pe lume/ Ca pe o idee gândită prea mult”; „„Eu” este o dorință, e dorul după mine însumi”.

Tot despre identitate, dar de data aceasta cu nuanțe foarte exacte și bine plasate este și poemul Raport intermediar către Walt Whitman (poem care va sta inclusiv la baza volumului următor), în care Răzvan Andrei se desparte, într-o manieră drastică de trecutul său ultra-religios, de licean teolog. Altfel spus, își asumă identitatea de tânăr răzvrătit, care decide să-i întoarcă spatele lui Dumnezeu și să se declare o creație a lui Walt Whitman, căruia îi atribuie rolul adevăratului demiurg: „La început, pe când flacăra brichetei avea pete solare în ea,/ La început, pe când halena Lui făcea să tremure/ Orice urmă de materie prin colțuri de univers/ Și antracitul vieții nu fusese epuizat încă/ De filozofi & poeți & sfinți & nebuni/ La început, El a tunat printre dinții Lui de lapte și a zis:/ „Să fie lumină!”/ Și a privit W.W. lumina și a văzut că aceasta era bună./ Și a despărțit apoi lumina de întuneric, dar le-a păstrat/ În tensiune, în frecare./ Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi./ Au urmat și celelalte zile ale creației și, în fine,/ Walt Whitman prunc a făcut pipi șugubăț peste un sinclinal,/ Și-a băgat mâinile Lui neprihănite în mocirlă și/ m-a făcut pe mine,/ După care mi-a zis:/ „Marș în existență! Marș!”/ Și a fost seară și a fost dimineață! Și a fost seară și a fost dimineață! Ș.a.m.d”.

Se observă desigur, la poemul de mai sus, parafrazarea, după unii eretică, după mine, strict poetică, a primelor rânduri ale Genezei, altfel spus ale Sfintei Scripturi. Este cât se poate de clar că intenția poetului nu a fost una vădit blasfemiatoare, caz în care ar fi „rescris” întreaga Biblie în cheie eretică, schismatică sau chiar satanistă, ci a fost strict un demers al său personal de a se rupe dintr-un univers în care nu s-a simțit confortabil, dar în care a fost silit să se mintă că totul este în regulă. Și în astfel de cazuri, rupturile nu se pot face decât într-o manieră violentă, drastică, pentru a nu mai lăsa loc de întoarcere. Și este cât se poate de clar că pentru o astfel de abordare ai nevoie de curaj, ceea ce lui Răzvan Andrei nu i-a lipsit câtuși de puțin.

Dovadă că așa stau lucrurile stă și poemul manifest Elegie pentru copilul homo, în care își asumă fără niciun fel de resentiment identitatea sexuală: „Bărbații care iubesc alți bărbați sunt o deviație a umanului,/ După cum femeile care iubesc alte femei sunt mutații ale florilor de magnolie./ Spre voi mă îndrept - diformi, anormali, monștri cu inimi temătoare,/ Scheletice chipuri, paria cu aureolele făcute cercei la urechia dreaptă/ Și mucenici ai bolilor cu transmitere sexuală!/ La picioarele spânzurătorilor de care atârnați, scuipați în obraz de părinți, urâți de prieteni, mă așez/ Și pe voi, copii cu frica în oase, vă îmbrățișez din inima propriei mele frici./ Eu nu sunt eu dacă voi nu sunteți și contradicțiile mele sunt mai groaznice/ Dacă nu-s și contradicțiile voastre, coșmarurile mele mai negre dacă nu se-ntâlnesc cu ale voastre!// Frica asta pe care-o purtăm desenată pe frunte, în travestiurile noastre/ Și-n fluturările de mâini ori gene e blazonul unor lungi suferințe, pentagrama unei antice boli/ Care n-a rămas necântată de poeți și nici nesfințită cu sânge./ Noi nu, noi n-am fost niciodată o ramură a biologiei,/ nici un capitol al psihiatriei!/ Noi nu, noi n-am vrut niciodată să îngroșăm pur și simplu domeniile morții cu alte și alte cadavre!/ Noi ne-am îmbrățișat în locuri umbroase cum mușchii pământului îmbrățișează scoarțele de copaci,/ noi ne-am mușcat limbile și ne-am sugrumat gemetele printre ploșnițe și în veceuri publice,/ noi ne-am ținut frica în zăbală și ne-am fript măruntaiele, ne-am înăbușit lacrimile și am tăcut până când sufletele ni s-au înconvoiat și, supuse, auîngăduit și ura și blestemul și muțenia./ Spre voi mă îndrept, poeți din adâncurile pământului, din baruri și garsoniere homosexuale!/ Vă iau de mână, vă scot la lumină! Să urlăm, să strigăm în toate cartierele și pe toate străzile,/ să cântăm cântecele celor de dinaintea noastră, să găsim cuvintele care să ne numească teama,/ să aducem la vedere literele care, amestecate, vor putea boteza despărțirea noastră de ceilalți,/ care vor rupe dependența sclavului de stăpân și a stăpânului de sclav, care vor face țăndări/ gardurile între care am fost învățați să ne cunoaștem,/ cerșind aprobare pentru orice bătaie de inimă și pentru orice strop de pișat!// (...)/ N-am timp de ironie! Ce spun sau scriu aici e născut din fuga nebună a copilului homo/ Și, de dragul lui, această grimasă arțăgoasă apărută în colțul gurii trebuie îndepărtată./ E nevoie să spun iar și iar: crima nu e îmbrățișată de ei decât dacă e pusă în scenă de un poet!/ Acum, ia-ți cuțitul dacă ai două sau câteva tunuri, dacă poți să găsești - / Te aștept la capăt de linie! Iau cu mine mașina de scris, stiloul, hârtia!”.  

Așadar, curaj, mânie, sete de dreptate, sete stâmpărată de acum, de afirmare a identității. În rest, totul este poezie, poezie, poezie, cu tot ce presupune aceasta: sinceritate, vulnerabilitate, asumare, dragoste, ură, realitate. Acesta este Răzvan Andrei, poetul care luptă pentru sine și pentru cei ca el, cu vocea, cu stiloul și hârtia.