Poți separa poezia de viață?

Cronica volumului de poeme Formele de bază (eseu despre poezie) de Silviu Gongonea

(Editura Aius, colecția Poesii, Craoiva, 2024)

 

Silviu Gongonea (născut în 1980, la Drăgășani) este poet și eseist, dar și lector universitar la Universitatea din Craiova. A debutat cu volumul de versuri Încălzirea mâinilor (Aius, 2009). Au urmat volumele: Studiul monografic Gellu Naum: aventura suprarealistă (Aius, 2013), A doua natură (Aius, 2017) și O incursiune în cadrul avangardei literare românești (Universitaria, 2022). Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de poeme, Formele de bază (eseu despre poezie), apărut anul acesta la editura Aius din Craiova. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Pornind de la subtitlul volumului am fi tentați să credem că în paginile acestuia Silviu Gongonea, uzând și de formarea sa didactică, și-a propus să ne ofere un îndreptar despre poezie, să ne explice ce este și poate chiar ce nu este poezia. Și într-o oarecare măsură reușește, deși nu prin intermediul instrumentarului teoretic, chiar dacă poetul se încăpățânează să își numească o mare parte dintre poeme ca fiind „eseuri”.

Dar mai exact despre ce sunt poemele lui Silviu Gongonea din acest volum? Ei bine, sunt în primul rând despre viață, așa cum este ea, și poetică și prozaică, despre elementele fundamentale ale vieții: familia, fericirea, singurătatea și chiar rutina. De altfel, volumul este dedicat celor două persoane care alcătuiesc, alături de poet, familia: soția, Elena și fetița Cecilia. Iar laitmotivul este un îndemn pe care poetul i-l adresează soției Elena, la rândul ei poetă (Elena Bălășanu), de a separa, dacă se poate, poezia de viață. Dar oare acest lucru este cu putință, mai ales într-o familie de poeți? De bună seamă că nu, pentru că amândoi vor vedea poezie în orice aspect al vieții.

De fapt, poetul însuși, în ciuda îndemnului adresat soției-poetă, este cel care mai degrabă nu ar renunța la poezie în favoarea rațiunii, deși s-ar spune că pentru o viață sănătoasă în societate trebuie să fii un om pragmatic, cu picioarele pe pământ, cu scaunul la cap, serios, rațional și așa mai departe. Și totuși: „rațiunea poate ajuta până la un punct/ dincolo de ea dincolo de zona de protecție/ unde presimțirile devin umbre/ își face loc boala pe care dragostea și poezia adevărate o pot învinge// Glasuri de copii și femei/ cablurile groase cât un copac trosnesc în legănare și trosnetul/ greu se rostogolește pe bulevardele marilor orașe/ și sub platforma de miliarde de tone/ se întrevăd frânturi din istorie// Glasuri de copii de femei într-un loc de joacă special amenajat/ grupuri de oameni plutesc, încearcă să își înțeleagă umanitatea,/ rostul/ sunt tot felul de scenarii, sunt numai câteva zeci de centimetri/ până la pământ/ nu cred că prăbușirea e importantă, acei copii se leagănă/ fără judecată, se bucură pur și simplu, râd”.  

Cu alte cuvinte, poetul sugerează sau chiar proferează un adevăr esențial despre viață: toate căderile, toate prăbușirile, toate eșecurile sunt anulate, restartate, contracarate de fericirea din jocul copiilor, de inocența acestora, de poezia ce țâșnește din ochii lor, din gurile lor, din veselia lor. Așadar, răspunsul sau antidotul la orice problemă este un strop de candoare, de pace sufletească, și prin extensie, de poezie. Pentru că materia primă pentru poezie este în primul rând candoarea, așa cum reiese de altfel inclusiv din poemul ce dă și subtitlul volumului, Eseu despre poezie: „numai un vis se poate îndoi de alt vis/ floarea-soarelui se întoarce după soare/ de fațadele decrepite bătăile inimii se izbesc/ uzura frunzelor trezește vrăbiile/ ele urcă stol în bolta somnului// trec pe lângă universitate și văd jumătate din chipul meu șters în/ vitrină și cealaltă jumătate ești tu, pe holurile înalte, pavate cu/ marmură, te-am întâlnit/ aici ni s-au prins rădăcinile din semințe aduce de vântul din Sud,/ îți sorb cuvintele precum rufele soarle, ai ochii unui copil care/ privește un deltaplan// pun toată dorința în poezia mea// este clipa cea dintâi când te-am văzut, acolo mă voi închide ca într-o cușcă, acolo mă voi lăsa devorat de propriul ego, până la dispariție// și stolul, ca un poem zăpăcit scris pentru tine, se rotește se/ lovește de pereții somnului devenit o colivie enormă, un vis cu/ nori albi înalți, în râul copilăriei pescuiesc privind la ei în apa/ liniștită, poate voi prinde peștele de aur”.

De altfel, poetul localizează centrul întregii sale ființe în inimă, sediul prin excelență al iubirii și al candorii, prin filtrul căreie trece inclusiv istoria, cea atât de obiectivă și critică (pe care astfel o subiectivizează și o îmblânzește), refuzând cu bună știință să trăiască sub imperiul rațiunii: „încercau să îmi scoată istoria din inimă/ să mi-o așeze în loc de creier/ să contabilizez ura lor/ să repet/ să nu ajung la un limbaj viu/ până devin o măciucă ce întărâtă cuibul de viespi// le interzic, clovnul lor e în altă parte/ puterea mea stă în respingere/ chiar dacă îmi irosesc viața// la finalul zilei mă spăl pe dinți/ fac un duș fierbinte/ îmi zic: locul istoriei e în inimă”.

Cum tot în inimă este și locul poeziei, care este miezul vieții, chiar și în momentele sale cel mai prozaice. Așadar, un volum despre valoarea poeziei, dar acea poezie alcătuită din iubire, candoare, adevăr și trăire în prezentul continuu. Silviu Gongonea poate fi astfel socotit un poet mărturisitor al adevărului despre poezie și viață.