Autoportretul poetic al unui armean

Cronica volumului de poeme, Neîndemânatic de viu de Varujan Vozganian

(Editura ART, 2023)

 

Varujan Vozganian (născut în anul 1958, la Craiova) este scriitor, economist și om politic român de origine armeană. Este președintele Uniunii Armenilor din România și al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 1994 cu volumul de poezie, Șamanul Albastru, la editura Ararat din București. Au urmat volumele de poezie: Ochiul alb al reginei (Cartea Românească, 2001), Iisus cu o mie de brațe (Dacia, 2004), Cartea poemelor mele nescrise (Cartea Românească, 2015), Ei spun că mă cheamă Varujan (ART, 2019) și Neîndemânatic de viu (ART, 2023), precum și romanele sau volumele de proză scurtă: Statuia Comandorului (Ararat, 1994), Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri (Polirom, 2013), Copiii războiului (Polirom, 2016), Patimile după Gödel (Polirom, 2020), Povestiri despre oameni obișnuiți (Polirom, 2022) și Dublu autoportret (Polirom, 2024). În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poeme, Neîndemânatic de viu (ART, 2023).

Volumul este structurat pe trei secțiuni: Neîndemânatic de viu, Poemele molimei și Elogiile. Cel dintâi, care dă și numele volumului, este și cel mai amplu ca întindere, dar și cel mai profund din punct de vedere al mesajelor poetice transmise. Poemele din această secțiune sunt grupate în jurul unei teme principale, a unei  autobiografii poetice a autorului, temă pe care acesta a grefat alte două teme recurente, teme care de altfel au marcat întreaga operă a autorului, și anume credința sau relația cu divinitatea și dureroasa temă a genocidului armean, a condiției armenilor persecutați de turci, începând cu anul 1915.

Autobiografia autorului debutează cu un poem, în egală măsură personalist și istoric, dar și puternic metaforizat, din care aflăm că încă de la naștere, viața acestuia a stat sub zodia dezastrului, a răului, a fatalității: „nu știu dacă nașterea mea a fost menită să-ndrepte/ o lume greșită/ voia Domnului să se facă, nu-mi e de folos amintirea/ nașterea a fost prima amintire pe care-am uitat-o// m-am născut într-o lume greșită și am trăit greșelile ei/ ca atunci când mănânci merindea pregătită de-acasă/ de-o mamă care n-ar fi vrut să te lase să pleci// în anul nașterii mele s-a decis masacrarea vrăbiilor din China/ în schimbul unei frânghii de care atârnau vrăbiile moarte/ vânătorii primeau un pumn de grăunțe, cât păsările/ nu mai puteau ciuguli/ s-au inventat chiar și reguli pentru vânătoarea de vrăbii/ stolurile erau zvânturate în vuiet de trâmbiți/ păsările zburau până cădeau istovite/ condamnarea la zbor însemna condamnarea la moarte// nu știu dacă nașterea mea a fost menită să-ndrepte/ o lume greșită,/ dar Dumnezeu a ales să mă numesc Varujan/ care e numele unei păsări”. Așadar, poetul, identificându-se, prin numele său, cu o pasăre, își asumă încă de la început destinul nefast în care „condamnarea la zbor înseamnă condamnarea la moarte”.

Poate chiar acesta este motivul pentru care autorul se refugiază într-o relație foarte strânsă cu divinitatea, cu care dezvoltă chiar o oarecare intimitate, o apropiere curajoasă, atât cu Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cât și cu Însuși Dumnezeu Tatăl: „eram tânăr și tăifăsuiam cu un Iisus tânăr/ acum îmbătrânesc și vorbesc cu un Iisus bătrân/ El nu a fost niciodată mai bătrân sau mai tânăr/ dar se schimbă la față să nu mă-ntristeze prea mult/ când lumea nu mi se mai potrivește”; „Biblia din care citesc poartă un autograf/ de-al lui Dumnezeu:/ „Fiule, să nu te superi pe mine!”/ Dumnezeu coboară rugăciuniule lui spre pământ/ eu ridic rugăciunile către el/ unde rugăciunile se întâlnesc e tăcere/ Miserere mei, Deus, miserere!”.

În ceea ce privește tema genocidului armean, aceasta capătă, prin metonimie, aspectul temei strămoșilor, a familiei proprii, care însă, prin extensie, se referă la întregul neam armean persecutat de turci: „scriu poezia asta cu litere mici/ e despre supraviețuitori, nu despre eroi/ de aceea literele nu se deosebesc între ele/ sfârșitul poate să fie un nou început// povestea familiei mele e a supraviețuirii/ unora supraviețuirea li s-a părut o povară/ altora li s-a părut că e o moștenire lăsată/ de către uciși, ca un Nou Testament/ unii au ales tăcerea pentru a supraviețui/ cea mai trădătoare dintre tăceri/ alții au supraviețuit, pur și simplu, așa cum aduni/ în palmă firimiturile de la masa de seară// am avut și eu parte, la vârsta la care alții/ nici nu și-o imaginează măcar/ de întâlnirea cu moartea/ ne-am strâns să-i facem loc printre noi, deținuții/ n-ai fi crezut că mai e cu putință/ dar morți îi e potrivit orice loc, cât de strâmt/ nu pierzi decât o singură dată în viață/ am supraviețuit și de-atunci eu și moartea/ jucăm zaruri la dublu”. Vedem așadar, cum drama neamului se transformă în drama familiei care se transferă, transgenerațional, la poet, care pare să fi rupt șirul nefast al durerii, prin pactizarea, învingătoare, cu moartea, cu durerea, cu suferința.

În cea de-a doua secțiune a volumului, Poemele molimei, sunt adunate poeme despre pandemia de Covid 19, cel mai probabil scrise chiar în acea perioadă nefericită care ne-a fost dat să o trăim cu toții între anii 2020 și 2022. Este adevărat că în perioada pandemiei, foarte mulți poeți au scris despre angoasele trăite din cauza fricii, a nesiguranței și a neputinței. Dar poemele lui Varujan Vozganian despre pandemie au ceva special. El metaforizează totul foarte puternic reușind astfel, pe de o parte să pună accentele la locul lor dar totodată să estompeze cumva senzația aceea stranie de spaimă. Mai mult decât atât, el îndulcește întru câtva atmosfera tensionată, strecurând câte un gram de speranță, aducând în sprijinul acesteia elementul cheie, fără de care deznădejdea ar pune stăpânire pe omenire, și anume ancorarea în credință, în relația cu divinitatea: „e anul molimei, o boală nouă/ care nu-mi amintește nimic/ aerul are zimți, totul în jur/ miroase a piatră/ are gustul apei pe care o beau/ din chiupul de piatră/ nu pot deosebi esențele tari/ vinul e steril ca lacrima spaimei// e anul molimei și ne depărtăm/ ca orice atingere să fie imposibilă/ ca șoaptele să nu se mai audă/ și spovedania să fie interzisă/ rămânem de piatră, atinși de privirea Meduzei/ tânjim la pădurile foșnitoare/ când carnea se va reuni iarăși cu lemnul/ să ne mântuiască”.

În fine, cea de-a treia și ultima secțiune a cărții, Elogiile, reunește o serie de poeme în care poetul elogiază la propriu o serie de elemente care definesc probabil, fiecare în parte și toate la un loc, universul interior al acestuia. Avem printre altele: elogiul Poeziei, al tăcerii, al zidului, al umbrei, al singurătății și alte câteva elogii, prin care, de fapt, poetul nu face altceva decât să realizeze, într-o manieră inedită un altfel de autoportret, întrucât, din fiecare poem aflăm câte ceva despre acesta, despre ceea ce el apreciază, despre ceea ce îl marchează, îl sensibilizează. Mă voi opri însă la poemul care încheie și ciclul și volumul, la Elogiu alor mei, pentru că, prin intermediul acestuia, poetul își manifestă încă o dată devotamentul față de familia sa și prin extensie față de neamul său de armeni. Așa cum spuneam și mai sus, identitatea aceasta etnică, de armean, este unul dintre cele mai puternice lait motive ale creației sale, atât în poezie cât și în proză. Și este cât se poate de firesc să fie așa. Întrucât este un poem foarte lung, voi reda numai începutul acestuia: „din veacul vieții lor/ bunicii mei Garabet și Setrak/ au înțeles doar cât e de greu/ să mori în același pământ/ din care te-ai născut// poporul meu nu s-a numărat/ printre popoarele mării/ a fost și a rămas un popor/ al pământului/ pentru ai mei marea a fost un pod plutitor/ între țărmul care i-a alungat”.

Așadar, Neîndemânatic de viu este un volum de poeme autobiografic, care ne descoperă un om și un poet legat ombilical de neamul său, dar și de Dumnezeu, care își trăiește viața în deplină conștiință de sine, atent însă și la tot ce se întâmplă în jurul său.