Iubirea e Lumina lumii

Cronica volumului, Lumina lumii e inima ta albă de Mihaela Codruța Megan

(Editura Școala Ardeleană, 2024)

 

Mihaela Codruța Megan s-a născut în Drobeta-Turnu Severin și a absolvit Facultatea de Chimie Industrială a Universității Politehnice din București. A publicat poezie în revistele Mișcarea Literară, Zenit 22, Neuma și Conexiuni culturale. În anul 2024 debutează cu volumul de poeme, Lumina lumii e inima ta albă, prefațat de poetul Nicolae Avram și ilustrat de Noa Levin Harif, artistă multidisciplinară din Israel.

Poeta Mihaela Codruța Megan, aflată astăzi la ceasul debutului, ne anunță încă din subtitlul volumului său faptul că avem dinaintea noastră 40 de poeme de dragoste. Și imediat ni se naște întrebarea: cum mai arată poezia de dragoste în 2024? Vom afla împreună în cele ce urmează.

Încă din primul poem descoperim câteva moduri de manifestare ale iubirii în viziunea poetică a Mihaelei Codruța Megan: în primul rând vedem că pentru aceasta, iubirea este în primul rând un contrast, o luptă între întuneric și lumină, apoi vedem că este totodată și dorință, dar una manifestată suav, o erotică abia descoperită, aproape adolescentină, în care fiecare gest rămâne suspendat între dorință arzătoare și pudoare: „Eu stau ascunsă sub pământ/ caut să îmi amintesc cum e să strălucesc/ goală în întuneric/ deasupra scapără ochii tăi - pe sub pământ norii aceștia care trec/ precum niște fluturi mici albaștri/ dezvăluie o poveste nespusă/ de dragoste// mă vezi sosind ca aurora cu toate luminile ei portocalii/ o floare de câmp galben-aurie/ mirosind a fân și miere -/ îmi cauți trupul cu buzele tale dulci-sângerii/ pășesc desculță printre stele/ un râu printre păduri de culoarea soarelui// și când de mine te apropii/ te chem pe mal de ape noaptea la lumina lunii/ cu părul despletit de clopoței la picioare/ dansez în văzduh asemenea mării/ iarba rămâne ca arsă de foc/ când te îmblânzesc cu o mângâiere/ tu plângi/ eu îți arăt cum e să strălucești,/ dacă vei vrea, în stele// și când mă iei ca dulce pradă, tu/ mă pierzi/ când mă porți prin întunecimi, eu plâng,/ căzând, tu îmi arăți cum să nu pier/ între atâtea rele// eu strălucesc/ frumusețe/ tu stai ascuns în inima mea/ jumătăți suntem fiecare/ jumătate chip de înger, jumătate chip de ploaie/ escaladând un munte/ în șoapta lacrimii/ tu ești lumea mea/ întreagă”.

În poetica Mihaelei Codruța Megan dragostea are și valențe mistice, dragostea este ca o rugăciune, ba mai mult, dragostea este moarte și înviere pentru și împreună cu cel iubit, pentru că în dragoste este loc și de jertfă, de suferință expiatoare. Sau mai bine spus, fără jertfă nu există dragoste, așa cum fără Săptămâna Pătimirilor nu există Învierea Domnului: „Trei zile am să mor pentru tine/ trei zile pe pământ/ îmi împlânți așchii de lună în tălpile goale/ în palme sângele arde/ crucea candorii/ uitărilor mele// rămân părăsită într-o iertare/ a ierburilor înflorite primăvara/ sub torțe aprinse// urmele mele pe nisipul umed le las/ șterse culori pe pânzele aspre ale memoriei/ adulmec inima unei ploi de vară// oare unde mai sunt/ pe aceste cutremurate ceruri/ albastre din mine?// în neștire de aici/ apărea-voi în gânduri de rugă/ sub pietre flămânde/ de fată morgana/ pe apele sumbre/ pretutindeni/ niciunde”. De altfel, dimensiunea mistică a dragostei se relevă și în utilizarea, chiar ca un laitmotiv a sintagmei „lumina lumii”, folosită inclusiv în titlul volumului, sintagmă prin care se prezintă Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, atunci când când afirmă despre Sine: „Eu sunt lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Așadar, pentru Mihaela Codruța Megan, atașamentul față de iubit este asemănător cu atașamentul arătat instanței divine, ceea ce cât se poate de înduioșător, dar și de profund.

Dragostea înseamnă și puritatea aceea specifică copilăriei, când totul este doar vis și arminie, și nicio pală de vânt nu tulbură fericirea sufletului neprihănit: „Copil rămas/ pe drumul de demult/ eu verde te-am visat/ lujer al luminilor lumii// îmi înmoi degetele în sorele topit/ dintr-o amintire,/ îți amintești?/ alergam ținându-ne de mână/ pe un câmp înflorit de floarea-soarelui/ eu îți mângâi zâmbetul/ albăstrit/ pe pietrele pașilor stinși// cuvintele tale regăsite sosesc ca niște cai negri/ de fericire iar pe obraji coboară/ lacrimi ce-mi luminează calea// până și cerul își frânge oglinzile apelor/ cioburi subțiri argintii pictează pavaje// sub ochiu-mi crud al inocenței/ mă surprind între pereții albi/ îmbrăcând o rochie verde/ pornesc desculță prin ploaie/ să te găsesc la capătul lumii// acum caii s-au predat/ îngăduie-mi să las frumusețea/ de-a lungul drumurilor uitate/ parfumate cu busuioc/ urmele tălpilor mele/ au izbucnit în trandafiri roșii// cal verde înaripat/ te-am eliberat în visul nostru/ pur și strălucitor”.

Dar dragostea înseamnă și luciditate, și echilibru, și maturitate emoțională, este cădere și ridicare, plecare și revenire este cumva cheia unei vieți trăită cu maximum de prezență și asumare, în egală măsură în cer și pe pământ: „Născuți/ cu ochiul liber, aproape orbi/ călătorim prin împotrivire/ alunecăm pe piscuri nesfârșite/ în morminte/ prin nepătruns/ pierduți/ ne regăsim în arcă/ sub abisuri/ dublet stabil/ renaștem/ doi atomi de hidrogen/ uniți prin respirație, ne aruncăm/ în apele facerii lumii/ cu energii la mijloc prinse-n funii/ și o ancoră/ de mâini/ cădem râzând/ în apă cu pământ/ sub mâna Lui/ pășim egal/ doi oameni”.  

Așadar, în 2024 încă se scrie despre dragoste și chiar într-o manieră aleasă, curată, fără imagini dure sau respingătoare. În universul poetic al Mihaelei Codruța Megan totul este luminos, duios, suav, și chiar acolo unde apare ideea de suferință, de jertfă, de durere, apare și paralelismul cu Pătimirile Mântuitorului, urmate de Înviere, de pace și bucurie. Poezia pe care am parcurs-o în acest volum este una atipică în contextul liricii actuale, în care emoția își face din ce în ce mai greu simțită prezența. Lumina lumii e inima ta albă ne invită să ne întoarcem la valorile reale, fundamentale ale vieții, la dragoste, la credință, la cumințenie, la echilibru, la luciditate.

Interesante sunt și stilistica și estetica la care poeta recurge, întrucât inclusiv sub acest aspect avem de a face cu un echilibru între un conținut ce amintește de poezia clasică și o formulă preponderent modernistă: lipsește prozodia clasică, versul este alb, muzicalitatea este una internă, figurile de stil sunt bine dozate, de asemenea și simbolurile mistice și culturale.

În concluzie, poezia Mihaelei Codruța Megan este o gură de aer proaspăt în peisajul poeziei române contemporane. Să ne bucurăm de ea!