„particularizarea suferinței - iată literatura”

Cronica volumului de debut, zâmbim, radiația nu s-a stins de Iustin Butnariuc

(Casa de Editură Max Blecher, 2024)

 

Iustin Butnariuc (născut în anul 1999, la Botoșani) este absolvent de Medicină la Iași. A publicat în revistele de cultură: Poesis Internațional, Observator cultural, Matca literară, Tomis și Timpul. În anul 2024 îi apare volumul de debut în poezie, zâmbim, radiația nu s-a stins, la Casa de Editură Max Blecher.  

Volumul de debut al lui Iustin Butnariuc începe abrupt, cu un poem despre pierderea prematură a inocenței și despre maturizarea forțată a poetului, cauzată de o boală misterioasă instalată chiar în copilărie: „când tata mi-a pus pușca în mână/ am crezut că glumește/ mi-a zis: „Fiule, doboară această pasăre pentru mine”/ am încărcat, am ochit și am tras/ acasă mama ne aștepta cu tort de mere/ disperată, suna la toate neamurile să le anunțe/ era vorba despre o boală și despre mine, dar nu știam/ că în tort se pun și astfel de ingrediente// (am apucat o felie cu ambele mâini/ și am mușcat cu poftă)// au urmat internări de zi și de noapte/ părinții mei urmau cu rigoare sfatul medicilor/ depășiți de situație și extenuați, lucrau în ture/ să aducă medicamentele necesare/ au pus și ipotecă pe casă/ umila noastră casă din poieniță/ bunica mea și-a vândut dinții de aur/ mi-a cumpărat mie enzime// într-o zi mama implora prin telefon/ rostea numele meu așa cum o casnică/ aruncă în vâltoare cu leșie/ umilă, repeta numele bolii,/ apoi numele meu/ cele două erau legate pe vecie/ cystic fibrosis, 65 Roses/ și tata a împăiat pasărea ca amintire”. De remarcat, încă de la acest poem ce deschide volumul tonul rece, distant, neutru, pe care tânărul poet îl folosește. El caută să se refere la propria-i suferință cu o detașare extremă, ca și cum nu despre sine ar fi vorba. Desigur, este de luat în calcul și faptul că el scrie despre cele întâmplate în copilărie la o vârstă relativ matură, când deja suferința, despre care  înțelegem că a fost una perpetuă, l-a călit, l-a maturizat, l-a făcut mai înainte de vreme bărbat.

Și totuși, dovadă că el nu și-a pierdut cu totul sensibilitatea, că nu a renunțat de tot, nici de bunăvoie, nici forțat de împrejurările cauzate de boală, la întreaga doză de inocență sădită în sine, stă chiar al doilea poem, scris într-o notă melancolică, suavă, aș spune chiar candidă, în care maturitatea se împletește cu copilăria, tristețea, cu fericirea, durerea, cu mângâierea: „am devenit adult în ziua când flavian a venit/ la grădiniță/ educatoarele ne-au pus să împărțim patul// flavian s-a suit încălțat pe patul meu;/ nu m-a deranjat, e doar un copil, mi-am zis/ s-a învelit cu pătura mea, și-a pus capul pe perna/ mea și probabil a visat visele mele// avea cârlionți blonzi și arăta ca un înger - un înger/ venit să mă învețe să dorm/ fiindcă eu niciodată n-am somn// priveam spatele lui flavian, îi admiram corpul zvelt/ și alb; sprijinit cu o mână sub cap/ ținea în palmă cea mai frumoasă minte// educatoarele ne-au pus să împărțim patul,/ atunci i-am scos sandalele și i-am săturat tălpile,/ spunându-i că îl iubesc// îl iubeam? nici nu știam ce e iubirea/ dar omulețul acela dormea ghemuit lângă mine// și asta e tot ce trebuie să știți”. A se observa în acest poem faptul că, deși se vrea a fi redat din perspectiva unui adult, ba încă a unuia care a devenit astfel încă din grădiniță, totuși nota dominantă este dată de doza de inocență care nu l-a părăsit, de bună seamă, niciodată, pe poet.

În continuare, volumul cuprinde o serie de amintiri din copilărie, ce au în centrul lor zbaterile părinților și a bunicilor care nu întotdeauna au știut să gestioneze tensiunea creată firesc prin prezența bolii copilului, apoi o serie de amintiri din adolescență, despre prieteni și falși prieteni, despre anii de facultate, cu toate elementele crepusculare aferente acestora, despre prima iubire. Sunt poeme ce pot fi descrise tocmai prin întrepătrunderea perpetuă dintre cele două dispoziții sufletești: candoarea, care s-a străduit și a reușit să supraviețuiască pe tot parcursul bolii și maturitatea excesivă instalată înainte de vreme, din cauza aceleiași boli. Sunt poeme în care poetul este în egală măsură copil și matur, în care se zbate să dovedească că poate fi un bărbat puternic, sau măcar echilibrat, pentru societate.

Aș spune că destinul lui Iustin Butnariuc are ceva din personajul Daniel Eyssette, din romanul Piciul de Alphonse Daudet, sau chiar din Prințul Mîșkin, din romanul Idiotul de F. M. Dostoievki. Asemănarea cu cel din urmă mi-a fost trezită de un poem în care, deși este grav rănit și fizic și mai ales sufletește de un așa-zis prieten, poetul, asemenea lui Mîșkin, refuză să se răzbune, deși ar fi putut să o facă grație unei superiorități fizice de netăgăduit. Reiese de aici noblețea sufletească rămasă netrunchiată de suferință.

Poemele din finalul volumului ni-l înfățișează pe poet la timpul prezent, la deplina maturitate și fizică și sufletească, când predominant este echilibrul interior, asumarea condiției sale, lipsa totală a oricărei forme de frustrare. Desigur, vorbim acum depre un bărbat tânăr, a cărui viață pare să fi intrat pe un făgaș normal, actualmente poetul fiind și medic rezident. Cu toate acestea, ceea ce atrage atenția la poemele acestea, să le spunem, deplin mature, este tot o doză de sensibilitate, de duioșie, de candoare: „autobuzul era plin/ și pieptul meu atingea scannerul/ ecranul verde-neon afișa/ fonduri indisponibile - / cred că îmi văzuse de fapt inima/ și asta m-a deranjat un pic”; „la muzeul guggenheim am văzut/ roboțelul care își adună uleiul// la muzeul kafka/ am fost dezamăgit de lipsa/ interacțiunii cu franz// la muzeul pușkin/ am vrut să ajung/ era în renovare// la palatul schönbrunn m-am plictisit/ după primele trei săli// la auschwitz n-am fost încă/ nici la muzeul din new york/ aș cam vrea// dar am fost în flygvapenmuseum/ din linköping// la fel cum am vizitat palatul culturii/ de mai multe ori// oricât m-aș plimba/ la final sunt închis în camera mea// o pioneză într-un sertar/ uite, încep să realizez// am nevoie de mulți prieteni/ care să-mi trăiască viața// să facă poze stupide/ să cumpere cardamon și vanilie// să-mi aducă magneți/ din centrul pământului”.

Volumul de debut, zâmbim, radiația nu s-a stins, al tânărului poet, Iustin Butnariuc, este unul puternic, bine scris, bine construit, aflat atât sub zodia durerii, a suferinței și a vulnerabilității, cât și sub cea a curajului de a depăși toate vicisitudiniule vieții și a maturității. De asemenea, acesta se mai remarcă și prin dozarea optimă a stărilor și a emoțiilor expuse, ceea ce dovedește atât o maturitate poetică, cât mai ales una umană. Dovada acestei duble maturități stă inclusiv versul pe care și eu l-am ales drept titlu al acestei cronici, „particularizarea suferinței - iată literatura”. Așadar, poetul, deși tânăr, înțelege că poate scrie literatură pornind de la propria suferință, dar și că pentru a fi o literatură de înaltă ținută este necesar ca această suferință să fie pe deplin asumată și privită cu maturitate și chiar cu o oarecare detașare, condiții pe care acesta le îndeplinește întocmai.