Această sinceritate brutală

 

Cronica volumului de poeme, Regatul disfunției de Sorina Rîndașu

(Editura Cartier, 2024)

 

Sorina Rîndașu s-a născut pe 9 martie 2003, la Suceava. A absolvit Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava și în prezent este studentă la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este membră a Casei de Poezie Light of Ink, coordonată de profesorul Gheorghe Cîrstian. Publică poezie, proză și cronică literară în revistele Steaua, Tomis, Timpul din România, ediția din Republica Moldova, precum și în cadrul platformei independente Literomania. A susținut lecturi publice la Institutul Blecher, Saloanele de Literatură Familia și la Noaptea albă a poeziei (FILIT). Este câștigătoare a marelui premiu „Constantin Virgil Bănescu” la Concursul Național de Poezie „Același cer ce nu e”, ediția din 2022. A debutat în anul 2018 cu placheta de versuri Paisprezece vieți și încă o eternitate. În 2024 îi apare al doilea volum de poeme, Regatul disfucției, la editura Cartier, colecția Rotonda. Asupra acestui al doilea volum mă voi apleca în cele ce urmează.

Încă din titlul cărții înțelegem că avem de a face cu o poezie dură, cu o poetică a durerii, a neîmplinirii, a nefuncționalului. Dar înainte de a pătrunde mai adânc în tainele recentului volum al Sorinei Rîndașu, aș vrea să fac unele remarci de ordin organizatoric. Acesta este structurat pe două secțiuni, cvasi-egale ca întindere, însă nu la fel de egale ca intensitate. Astfel, în prima secțiune, denumită Pe malul unei ape încă necunoscute, vedem o poezie în care tensiunea crește și descrește, pentru că este o poezie a căutării de sine (după cum sugerează și sintagma „încă necunoscute”), a cunoașterii de sine și a acceptării de sine. În schimb, în secțiunea secundă, denumită Disequilibrium, avem de a face cu o explozie de stări, pentru că este etapa afirmării de sine. Poeta devine pe deplin conștientă de toate disfunțiile sale, pentru a folosi chiar termenul acesteia, și nu se mai sfiește să vorbească deschis despre ele, să pună degetul pe rană și chiar să apese cu toată puterea, lăsând să iasă la suprafață toată durerea din interior, demers care, vom vedea, pare să îi aducă și începutul vindecării.

Spuneam că în prima parte a volumului poeta se caută pe sine, își pune întrebări despre starea ei sufletească, caută să își cunoască mai bine sinele. Iar această căutare se reflectă în poeme vădit personaliste, în care poeta se autoizolează de lume, se închide în sine, respingând orice formă de conexiune (vezi poemul Tu nu știi despre ce vorbesc), în care accentul cade, în sens existențialist, dar și visceralist, pe sondarea sinelui, a forului interior cel mai intim, atât din punct de vedere fizic cât și psihic. Deși adresarea este de cele mai multe ori la persoana a II-a, ca și cum poeta își spune povestea cuiva, cel mai adesea persoanei iubite, este cât se poate de evident că discursul său este unul retoric, că nu așteaptă nici o confirmare, nici o infirmare a celor spuse despre sine, că este tot o formă de a fi singură cu sine însăși: „am prins răsăritul cu arterele cîrpite/ și fără urmă de îngrijorare./ nimic din toate astea nu-și are locul/ în angoasa colectivă./ nimic din toate astea nu va conta/ cînd vei reveni/ și ne vom preface că/ n-am trăit nimic semnificativ/ între timp.// ce importanță are fuga atunci cînd/ n-are cine să te caute, pentru/ cine pui tahicardia pe seama extazului./ dacă stai cîteva clipe cu ochii închiși,/ te sfărîmă și trece mai departe.// cînd vor veni crizele, parada turbioanelor/ electrice din stradă,/ vom fi separați de împrejurări, în/ căldura unui corp străin și căldura/ unui corp pe care îl cunoști suficient de bine./ vom nimeri în mijlocul/ cartierelor generale ale singurătății/ și abia dacă ne vom recunoaște.// dacă ne despărțim în momentul ăsta,/ cu siguranță nu tu ai fost marea mea iubire.// nu-i nimic.// lumea/ se/ va/ prăbuși/ oricum”.

În a doua parte a volumului, așa cum spuneam și mai sus, poeta devine pe deplin conștientă de faptul că duce o luptă grea cu sinele său, ba chiar ajunge să identifice sursa principală a „disfuncției” sale, acel primum movens care a dus la dezechilibrul său interior, și ca o dovadă a faptului că este hotărâtă să ia taurul de coarne, nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume și să își recunoască în primul rând sieși că sursa tuturor neplăcerilor sale o constituie abandonul mamei sale, pe care decide să o înfrunte, fie doar și numai printr-un poem vindicativ, dar cel mai probabil retoric: „mama mea care nu ești în ceruri// nici în/ pomelnicul personal al familiei,/ mama mea care mi-ai tuns părul/ ca să nu semene cu al tău,/ precum într-o familie la care nu te-am/ forțat să te alături, așa/ și pe pămînt.// Mama mea care nu ești în ceruri, sau poate ești,/ de unde să știu eu,/ nu mă mai iei prin surprindere./ Mama mea care te uiți/ la pozele mele de pe Instagram și mama mea/ care le scrii cunoscuților mei ca să afli/ cum o mai duc,/ nici azi nu mi-am adus aminte/ numele tău.// Mama mea care nu știi/ cum soarele intră într-o casă/ cu foi de ceapă în loc de pereți,/ cum mai e simulacrul tău,/ tîrgul dezlocuit de fantasme,/ ce ești dispusă/ să dai acum/ la schimb?// Mama mea care nu cunoști/ procedurile de complezență,/ nici fericirile și nici căderile,/ nici nopțile de hemoragie/ și nici zilele de cumpătare,/ să nu se facă vreodată/ în lumea asta/ voia ta”. A se observa duritatea din spatele acestui poem, duritate sporită inclusiv prin această abordare de tipul anti-rugăciune, parafrazele răsturnate din rugăciunea Tatăl nostru fiind mai mult decât evidente.

Din fericire, finalul volumului este unul cel puțin optimist. Se întrezăresc razele de speranță ale unei vindecări. Interesant este faptul că, împotriva tuturor teoriilor despre puterea vindecătoare a poeziei, în cazul Sorinei Rîndașu, se pare că nu poezia este cea care a făcut minuni (conform versurilor „poezie/ nu mai are/ nicio putere”), ci dragostea: „ochii deschiși mult prea devreme./ te țin de mînă ca să nu mă împiedic/ într-atîta armonie./ apele se tulbură și pămîntul din jurul lor se sfărîmă/ la pașii noștri mici, printre vase./ te țin alături așa cum pot, cum au putut, de bună seamă, și alții/ înainte. iau calea apei și nu mă gîndesc/ la cele mai frumoase povești de dragoste/ pe care le poate trăi cineva într-o viață așa lungă./ mă dau/ mai aproape de tine/ și-ți aud respirația într-un ritm nou, complex,/ nefolosit altădată./ parcă e bine cînd, înaintea ta, cad tot felul de obiecte/ iar tu calci peste ele, ca și cum/ nu să te lovească ar fi vrut, ci să-ți netezească pielea./ mai mult te apropii și tu,/ și traversăm așa, o vreme, micul deal, pînă nu se mai zărește/ nici parte din apă./ ascunși, ne lăsăm înțepați de plante mai puțin cunoscute./ îmi spui că e frumos aici și te cred./ ne întindem și frigul ne cuprinde, ezităm să plecăm/ mai departe.// cerul e clar și sub el nicio lume nu se va mai prăbuși/ de acum”.

Așadar, Sorina Rîndașu a revenit în poezia românească, la șase ani de la debut, cu un volum de poeme deosebit de puternic, din care cititorii vor avea câte ceva de învățat despre traumă, disfuncție, căutare de sine, cunoaștere de sine, vulnerabilitate, asumare și vindecare.