Frecvența înaltă a singurătății

Cronica volumului de poeme, Tu știai că există/ O balenă/ Solitară/ În oceanul Pacific/ Al cărei strigăt atinge/ frecvențe/ Atât de înalte/ Încât nimeni din specia ei/ Nu o poate auzi? de Rozana Mihalache

Editura Zugzwang, București, 2024

 

Rozana Mihalache este poetă, prozatoare și entertainer cultural în zona muzicii jazz. În anul 2019 a debutat cu volumul trilingv (română, greacă, engleză),  Sunt aici - 21 de nepoeme ilustrate de Cătălina Flămînzeanu și inspirate de Leonard Cohen, apărut la editura Casa de pariuri literare. A contribuit cu texte la antologiile: Izolare forțată (CDPL, 2020) și În căutarea cititorului pierdut (CDPL, 2021). În anul 2024 revine cu un nou volum de poeme, cu un titlu cel puțin inedit, Tu știai că există/ O balenă/ Solitară/ În oceanul Pacific/ Al cărei strigăt atinge/ frecvențe/ Atât de înalte/ Încât nimeni din specia ei/ Nu o poate auzi?, apărut la editura bucureșteană, Zugzwang. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început trebuie spus că volumul beneficiază de o grafică excepțională, atât la exterior, cât și la interior, grafică semnată de Victor Bartiș. Mai exact, la exterior cartea este dispusă cu o copertă tare, cu o textură textilă, complet roșie, titlul fiind imprimat în material și abia văzut, iar numele autoarei apărând doar pe cotor, aspect ce mie îmi amintește de celebra Cartea Roșie a lui C. G. Jung, iar în interior, poemele sunt numerotate cu linii verticale, de tipul I, II, III, IIII, iar la fiecare al cincilea poem, în loc de a cincea linie verticală, apare o linie oblică, care le taie pe celelate patru, concept ce pe mine m-a dus cu gândul la însemnarea unui A.M.R. pe răboj, pe hârtie sau pe perete. În total sunt cinci mini-cicluri a câte cinci poeme.

Pătrunzând în interiorul volumului constatăm că titlul cărții este de fapt a doua parte a primului poem: „Pentru că nu mi-ai promis nimic/ Nu plâng pentru tine/ Iar atunci când urlu/ O fac pentru antilopele pitice africane/ Care își marchează teritoriul cu lacrimi/ Pentru vulpile roșii monogame/ Care se împerechează pe viață/ Nu plâng pentru tine./ Tu știai că există/ O balenă/ Solitară/ În oceanul Pacific/ Al cărei strigăt atinge/ frecvențe/ Atât de înalte/ Încât nimeni din specia ei/ Nu o poate auzi?”. Poemul este cât se poate de grăitor: poeta i se adresează retorit, în absență, unui iubit absent, pe care nu îl ceartă în mod direct, ba mai mult, încearcă să îi ofere circumstanțele atenuante ale lipsei oricărei promisiuni venite din partea lui, dar căruia îi transmite, aș spune eu, subliminal, ideea că se simte singură și mai ales neauzită de nimeni și neînțeleasă în durerea ei, căci ce altceva poate să însemne metafora balenei solitare care deși strigă, nu este auzită din cauza frecvenței prea înalte a sunetului emis de aceasta. Așadar, după primul poem ne dăm seama că avem de a face cu o poezie a durere, a dezamăgirii în dragoste și a singurătății strigătoare în deșert.

Interesant de urmărit este și tonul pe care poeta îl imprimă poemelor sale de dragoste neîmplinită, de durere și singurătate. De bună seamă că, pornind de la acea circumstanță atenuantă pe care i-o oferă celui absent, pentru că el nu i-a promis niciodată nimic, într-un act de autoderogare de orice responsabilitate sentimentală, ea își arogă dreptul de a fi cu el rece, tăioasă, de a-i da cu tifla, dar totuși într-o manieră subtilă, fără să bată la ochi, lăsând uneori impresia că se umilește, însă finalizările tiradelor sale poetice arată o femeie care rămâne demnă în suferința ei, chiar dacă este o suferință atroce, care vine tocmai din faptul că a iubit mult: „Te-am iubit foarte mult/ Te-am iubit ca-n filme/ Ca-n copulația unor pisici/ Ca-ntr-un apus de soare expirat/ Ca-ntr-o cană de cafea neagră/ Ca-ntr-o cochilie de melc pe care tu tocmai l-ai digerat/ Te-am iubit pînă cînd nu a mai rămas nimic/ În afară de oameni proști care încă pornesc războaie/ De berze călătoare/ Și fântâni acoperite în mijlocul unor străzi venețiene/ Te-am iubit ca într-o vedere pe care un soldat din primul război mondial i-a trimis-o dragei lui și poșta a pierdut-o și e mare scandal acum și ideea e că te-am iubit/ Dar nu ți-a folosit la nimic”.  

Dar această răceală exprimată prin poemul mai sus citat, poeta o aplică doar în relație cu cel absent, cu cel plecat, cu cel neasumat. În fond, însă, ea rămâne o femeie foarte sensibilă. Numai că singurătatea și faptul că se simte părăsită de toți cei vii și neînțeleasă de nimeni din jurul său, o fac să aleagă compania spirituală a celor ce nu mai sunt în această lume, a celor ce oricum nu i-ar putea răspunde, dar despre care este sigură că o aud și o înțeleg, pentru că are cu ei o conexiune dincolo de moarte: „Vorbesc enorm cu cei ce nu mai sunt/ Le aprind lumânări/ Prin toate bisericile lumii/ Vă rog să mă iertați/ Orice ar fi/ Să știți că n-am cerut nimic/ Din toate acestea/ N-am cerut ziua de mâine/ Și nici bucuria de ieri/ Nu mă plâng/ Doar mă întreb/ Și încerc să nu calc pe morminte/ Precum un cal/ Rănit în război/ Care încă simte căldura trupurilor de sub pământ”.

Așadar, poezia Rozanei Mihalache din acest nou volum de poeme este una în egală măsură de dragoste și de durere, este despre singurătatea fizică, dar și despre îmbrățișarea, prin neuitare, a celor lipiți de suflet fără putința de a mai fi vreodată dezlipiți; este o poezie dură, dar și sensibilă, rece, dar și arzând ca magma unui vulcan ce stă să erupă. Fără îndoială, roșul mat de pe copertă reflectă din plin conținutul cărții și aș îndrăzni să spun că nici asocierea mea inițială cu Cartea Roșie a lui C. G. Jung nu este una gratuită, întrucât, în dese rânduri, poeta se auto-psihanalizează în versurile sale, sau altfel spus, se folosește de poezia sa pentru a se descoperi mai bine pe sine și pentru a se accepta. Putem spune că este o poezie despre echilibrul de sine, ceea ce îi dă o greutate literară și umană considerabilă.