Ortodoxia, în esență sau Ce ne-a învățat de fapt Iisus Hristos

Cronica volumului, Dăruind vei dobândi de N. Steinhardt

(Editura Polirom & Mănăstirea Rohia, 2008)

 

Teologul anglican, C. S. Lewis a scris printre cărțile sale de apologie creștină și cartea, Mere Christianity, tradusă în limba română, fie cu titlul de Creștinismul, redus la esență, fie cu cel de Creștinismul, pur și simplu. Așadar, ideea cărții lui C. S. Lewis era aceea de a oferi cititorilor săi o esențializare a învățăturii creștine. Iar într-o arecare măsură, a și reușit. Mai ales dacă citim cartea respectivă în contextul protestant în care a fost scrisă.  

În teologia ortodoxă, cel care realizează acest demers, desigur, fără a-și fi propus în mod expres acest lucru, este scriitorul N. Steinhardt, devenit prin călugărie, Părintele Nicolae de la Rohia.

Povestea lui este una arhicunoscută în cultrua română: născut în 1912, într-o familie de intelectuali evrei, Nicu - Aurelian Steinhardt devine licențiat în drept și litere, apoi unul dintre liderii generației sale, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Constantin Noica, de care îl și leagă o foarte frumoasă prietenie. De altfel, pentru că a refuzat să dea mărturie mincinoasă împotriva lui Noica, în anul 1959 a fost condamnat de către Securitate, la 13 ani de închisoare politică. În închisoare, în luna martie a anului 1960 se botează ortodox. Iar douăzeci de ani mai târziu, în anul 1980 se călugărește la mănăstirea maramureșeană Rohia, sub numele de Nicolae de la Rohia sau, după o altă ortografiere, Nicolae Delarohia. De altfel, anii de detenție, care au luat sfârșit în 1964, grație decretului de grațiere generală a deținuților politici, sunt descriși pe larg, în monumentala sa lucrare, Jurnalul fericirii.

În calitate de călugăr ortodox scrie și de bună seamă, rostește de pe soleea bisericii Mănăstirii Rohia, o serie de predici, pe care, personal, îmi place să le numesc, predici-eseuri, pe care ulterior le va aduna în volumul intitulat, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, carte ce va vedea lumina tiparului, pentru prima dată în anul 1992, la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului din Baia Mare. De ce predici-eseuri? Pentru că N. Steinhardt pune în slujba noii sale slujiri, aceea de preot-călugăr, toată știința de carte acumulată în lunga sa carieră de intelectual, fie ca vorbim de formația sa juridică sau de cea de om de litere. În predicile sale descoperim deseori trimiteri la marile opere literare ale umanității, ba chiar și la filme celebre din epocă sau la pictori celebri, cum ar fi Salvador Dali, pe care îl consideră, grației picturilor sale, Ispitirea Sfântului Antonie și Răstignirea Sfântului Ioan al Crucii, un mare pictor creștin, dar descoperim și termini sau formulări specifice lumii juridice.

În linii mari, putem spune că în predicile sale din acest volum, N. Steinhardt dezbate trei dintre obsesiile sale care au stat inclusiv la baza decizie de a se boteza creștin ortodox, obsesii pe care de altfel le ilustrează, sporadic, și în Jurnalul Fericirii. Aici însă, le dezvoltă, le cristalizează și le esențializează. Prima obsesie, care de altfel revine insistent în multe din predicile sale, este problema credinţei, aşa cum o vede el pornind de la replica evanghelică: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9. 24). Pentru N. Steinhardt această replică apare ca „un teribil paradox înzestrat cu toate speranţele insolubilităţii”. Dualismul credinţă-necredinţă îi apare răscolitor. Pentru că la o analiză strict literară replica este sortită eşecului. Nu poţi să îţi afirmi cu tărie credinţa, cerând totodată ajutorul pentru necredinţa care te robeşte. 

A doua problemă care atinge statutul de idee-forţă pentru N. Steinhardt o reprezintă problematica libertăţii umane, pe care acesta alege să o dezbată pornind de la o sentinţă a lui Kierkegaard: „Opusul păcatului nu este virtutea, opusul păcatului este libertatea”. Atât tema credinței cât și a libertății sunt dezbătute pe larg în această colecție de predici-eseuri fiind până la urmă lămurite în sistemul de gândire al monahului de la Rohia, cel care postulează paradoxul ca unică modalitate de intuire a gândirii dumnezeiști.

A treia obsesie a lui Steinhardt este Hristos. De altfel, prima predică - eseu din volum se numește chiar Ce-i datorez eu lui Hristos?, în care „descrie” într-o manieră foarte spiritual - duhovnicească cum a ajuns el la Hristos și cum s-a decis să se boteze creștin, adică urmaș al lui Hristos. Apoi, în majoritatea celorlalte predici, el nu face altceva decât să-l descrie lumii pe Hristos, în diferitele Sale ipostaze: îl cunoaștem, așadar, pe Iisus Hristos, pedagogul desăvârșit, care le dă ucenicilor teribila lecție a credinței, ajutându-se de femeia cananeancă pe care, de altfel, o supune unui examen cumplit, dar roditor, îl vedem pe Hristos mâniindu-se cu mânie sfântă atunci când blesteamă smochinul, nu pentru că nu îi dăduse roade, ci pentru că și-a căutat scuze să nu răspundă prezent chemării divine, sau atunci când pune mâna pe bici și îi izgonește din templu pe negustori și pe schimbătorii de bani, pe Hristos cel ce oferă și se oferă boierește, clătinat și îndesat, dar și Hristos care nu poate fi dus cu vorba, nu poate fi păcălit. Cu alte cuvinte, ni-l prezintă pe Mântuitorul lumii în toată complexitatea Sa și deznoadă, ca să spunem așa, toate nodurile de poticnire din Evanghelii, referitoare la persoana Sa. Ne arată că Hristos este reperul nostru suprem, modelul nostru suprem, că atunci când avem o dilemă existențială, cea mai la îndemână rezolvare este Hristos. Cum? Întrebându-ne de fiecare dată, ce ar fi făcut Hristos în situația respectivă. Iar răspunsurile le găsim fără îndoială în Evanghelii.

În fond, ce ne învață Hristos? În primul rând, să iubim deplin, să iertăm deplin, să oferim din suflet, nu din ceea ce avem, ci din ceea ce nu avem (paradoxal, dar așa este Hristos), să fim blânzi, dar și aspri și intransigenți atunci când situația o cere, să nu fim proști, să nu ne lăsăm nici prostiți, nici călcați în picioare, să nu fim fățarnici, să nu fim fals-idealiști, ci pragmatici, mai ales atunci când se pune problema ajutorării aproapelui. Ori nu este aceasta esența creștinismului ortodox? Și nu este N. Steinhardt îndreptățit să adopte cu toată ființa sa acea zicere a lui Dostoievski care spune că, dacă pe patul de moarte fiind, cineva i-ar spune și i-ar demonstra cu argumente irefutabile că nu Hristos este adevărul, ar renunța la adevăr și ar rămâne cu Hristos? Eu zic că da!