Spațiul dintre trupuri, spațiul de sub piele

Cronica (retroactivă) volumului de poeme, Păsări în furtuna de nisip de Ioana Vintilă

(Casa de editura Max Blecher, 2018)

 

Ioana Vintilă (născută în 1997, la Sibiu), a absolvit Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș- Bolyai” din Cluj-Napoca, secția Biotehnologie și un masterat în biotehnologie moleculară, în prezent fiind inginer biotehnolog. În anul 2016 a reprezentat România, ajungând în finala PEN Internațional New Voices Award. În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme, Păsări în furtuni de nisip, ca urmare a câștigării concursului anual de debut în poezie organizat de Casa de Editură Max Blecher, volum ce a primit premiile pentru debut, „Iustin Panța” și „George Bacovia”. În anul 2022, îi apare și al doilea volum de poeme, buncărul de origami, tot la Casa de editură Max Blecher. În cele ce urmează, însă, mă voi apleca asupra volumului său de debut.

Este adevărat, s-au scurs șase ani de la apariția volumului de debut al tinerei poete, Ioana Vintilă, dar, în ceea ce mă privește, trebuie să recunosc faptul că, la momentul apariției sale, m-a prins cumva nepregătit, drept care nu mi-am putut forma atunci o părere avizată. Ulterior am citit și buncăre de origami și mi-a produs o impresie strălucită, ceea ce m-a făcut să revin și la volumul său de debut. Recent l-am recitit, ocazie cu care am rămas surprins de profunzimea poemelor sale din acea perioadă a începuturilor.

Dintru început voi spune că poezia Ioanei Vintilă din volumul de debut este una profund visceralistă, dar are și ceva în plus. În sensul că ea nu se mulțumește doar să pună focusul pe diversele umori ale trupului omenesc și nici nu se rezumă la acea atitudine vădit sfidătoare a mizerabiliștilor care făceau un sfectacol vizual, fie el și grotesc, din explorarea viscerelor umane, ci ea pune sub lupă, atât trupul cât și sufletul, fie că este vorba despre interacțiunea dintre două persoane, fie că este vorba despre intimitatea intrinsecă a omului, manifestată în singurătatea camerei sale.

Aș spune chiar că Ioana Vintilă vizează mai degrabă spațiul dintre trupuri, atunci când se apleacă asupra relațiilor inter-umane, respectiv spațiul (aparent inexistent) dintre piele și viscere, atunci când surprinde un moment de intimitate. Iar aceste forme de spațiu, fiecare în parte, sunt de fapt populate de gânduri, de zbateri, de emoții, de trăiri de tot felul.

La rândul său, spațiul dintre trupuri poate să fie mai mic sau mai mare. Poate să fie spațiul dintre piele și piele, caz în care tensiunea care se formează în acest spațiu este una foarte ridicată: „mix de/ spermă/ nebunie/ sânge/ idoli de lemn/ mâini bătătorite// n-am simțit nimic din asta/ dar am văzut totul// cum se leagă instinctul de picioarele care se târăsc/ pe distanțe/ & perioade colosale// & oasele rămân goale// aproape curate/ aproape ascuțite// gata să taie orice copac/ gata să taie orice cuvânt în lucrul pe care-l denumește”; poate să fie un spațiu între corpuri străine, care interacționează cu umori străine fără să aibă habar, caz în care tensiunea este joasă, dar tot negativă, exact ca în cazul vibrațiilor negative, pentru că, în fond, fie și fără a conștientiza asta, contactul cu energia negativă a cuiva, îți perturbă propria energie: „am văzut străzile acoperite de transpirație scuipați/ bălți de sânge pișat/ am văzut oameni care călcau în toate astea/ am văzut invalizi care urlau că-i doare membrul care nu mai e acolo/ am văzut copii care stârneau mici furtuni de nisip pe plajă/ & cel mai slab dintre ei cu acnee & ochelari cu lentile de -5/ întotdeauna nimerea în ochiul furtunii”; sau poate să fie acel spațiu pe care două corpuri să îl locuiască alternativ, și în care unul dintre corpuri să se încarce cu energia bună al celuilalt, pentru că dorința unuia pentru celălalt, fie ea și inocentă, provoacă o energie bună, chiar dacă nu întotdeauna se bucură și de un răspuns pe măsură: „când erai mic te jucai des de-a v-ați ascunselea cu Cezara/ ea număra cu mâinile la ochi sprijinindu-se/ de zidul blocului/ întotdeauna îi rămâneau mici urme roșii pe antebrațe// te ascundeai în același loc/ sub scările de la etajul 5/ & așteptai să auzi pantofiorii cu toc ai Cezarei/ cât mai aproape// până atunci schițai omuleți cu pălării/ cu un băț pe perete/ dar atât de prost încât nu îți dădeai seama decât/ că sunt două cercuri unul într-altul// apoi te găsea și făcea mișto de tine// că nu știi să te-ascunzi/ că întotdeauna te pitești în același loc/ că desenezi aceeși chestie/ că ai și mai multă mizerie sub unghii după ce scrijelești/ peretelă ăla// că era rândul tău/ și numărai rar// că terminai/ și te dureau ochii de la lumina puternică/ nu vedeai bine/ &/ te învârteai frenetic/ uitându-te peste tot// &/ nu era nimeni acolo”.

În ceea ce privește spațiul dintre piele și ceea ce se află sub piele, spațiu aparent inexistent, dar pe care poeta îl pune sub lentila microscopului său poetic, din păcate acest spațiu este preponderent locuit de durere, pentru că viscerele încep să își facă simțită prezența de sub piele, să se manifeste sesizabil, doar atunci când ceva nu funcționează așa cum trebuie, exact ca la o mașină, unde semnalul că ceva s-a defectat sunt zgomotele venite din vintrele sale metalice și mecanice, dintr-un spațiu în care, pe timp de armonie, este o liniște deplină. Doar că la corp este altfel decât la mașină. Mașina nu simte durerea, omul da. Și omul detestă să-l doară ceva, dar detestă totodată și să se trateze, mai ales că uneori tratementul vine la pachet cu pierderea lucidității, a deplinătății facultăților mintale, cu depersonalizarea și poate chiar cu dezumanizarea. Și atunci în mintea unui om bolnav rămâne întrebarea: ce ar fi de preferat: durerea sau luciditatea?: „pe ce picior să te sprijini mai mult/ & dacă iei medicamentele la timp/ să le dai skip o seară pentru câteva ore de luciditate 100%// nu pot spune că am ales bine sau rău/ eroziunea vertebrelor s-a întâmplat oricum// într-o lume în care iubești/ și niște palme tremurânde îți culeg portocale/ dintr-o livadă de la marginea unui sătuc spaniol/ îți lipesc interiorul cojii/ de obrajii moi/ & mirosul rămâne mult în piele/ chiar și după ce ai folosit exfoliantul ăla zilnic// TE GÂNDEȘTI CĂ NU TU AI ALES ASTA// pumnul de pastile/ durerea cronică devine treptat un dihor/ care mișună pe spate/ & sub tendoane// dolofan & jucăuș”.

Interesant este și faptul că pentru Ioana Vintilă o mare însemnătate o are și implicarea socială. Ea înfierează cu putere abuzurile petrecute inclusiv în văzul lumii, abuzuri care nu sunt de fapt decât punctul maxim de viciere a aceluiași spațiu dintre piele și piele: „de ce plângi tu?// pentru carnea topită pe oasele altuia?/ pentru penetrarea violentă a fetelor cu văl?/ pentru alicele care străpung fiecare epiteliu/ ale copiilor desculți?/ pentru gazele lacrimogene din ochii celor/ care dau jos guverne?// de ce plângi tu/ pentru anusul sângerând al întregii lumi?”.   

Așadar, în poemele sale, Ioana Vintilă analizează ce se întâmplă în spațiile dintre corpuri, dintre piele și piele, dar și în spațiile dintre organe, dintre piele și tot ceea ce se află sub piele. Este o viziune poetică influențată desigur și de formarea sa profesională, de lumea microbiologiei în care și-a petrecut anii de studiu. Dar este totodată și un fel de a repune în centul atenției faptul că omul este format atât din trup cât și din suflet, și că sufletul nu este doar acel ceva ce nu se vede, care pune corpul în mișcare, din interior, ci că sufletul se manifestă la fel de puternic, dacă nu chiar mai puternic la exterior, în spațiul dintre pielea unuia și pielea celuilalt, că acest spațiu trebuie respectat, trebuie protejat sau, atunci când este vorba despre sentimente frumoase, acest spațiu trebuie iubit, ca unul care a găzduit trupul sau respirația celuilalt.

Nu întâmplător a luat acest volum două premii importante pentru debut, ci pe bună dreptate, fiind un volum foarte puternic, scris de o poetă puternică, cu o voce proprie, un discurs original și o forță a sugestiei și a pătrunderii incredibilă.