Viața este despre iubire și libertate

Cronica volumului de poeme, Kerouac blues de Gabriel Chiriac

(Editura Junimea, 2024)

 

Gabriel Chiriac (născut în 1968) este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, secția Artă Sacră, cu specializarea carte document. Are, de asemenea, un master în același domeniu. Este poet, prozator și expert restaurator lemn la Centrul de Cercetare și Conservare - Restaurare a Patrimoniului Cultural din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași.  Ca expert restaurator lemn, în anul 2015 a primit „Diploma de Excelență pentru întreaga activitate depusă în serviciul culturii naționale”. Ca scriitor, a debutat în anul 2009 cu romanul, Iarnă cu fulgi însângerați, apărut la editura Junimea din Iași. Au urmat romanele Leul înaripat (2011), Ceață roșie în Crimeea (2014) și volumul de poeme, Kerouac blues (2024), toate apărute la aceeași editură, Junimea, din Iași. În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumul de poeme mai sus numit.

Așa cum sugerează și titlul volumului, poemele adunate între coperțile acestei cărți stau sub zodia lui Jack Kerouac, scriitor american, membru fondator al curentului Beat, al cărui principal deziderat era trăirea vieții în deplină libertate. Însă numele acestuia nu apare decât în primul poem, în care de altfel sunt expuse inclusiv ideile de bază pe care Gabriel Chiriac le va dezvolta în cuprinsul volumului acestuia: „într-un oraș mereu pe fugă// Jack Kerouac se trezește mahmur/ în fața unei sticle de whisky// în nopțile pierdute/ alături de alți vagabonzi flămânzi,/ Jack scrie versuri,// pe drumurile prăfuite și lungi,/ cu o chitară veche în mână/ Jack cântă despre iubire și libertate// în inima lui bate ritmul nebun/ al jazzului// într-un oraș unde toți visează să fie liberi/ și să trăiască/ la fel/ ca el”. Așadar, aflăm dintru început că poetul ne va vorbi despre libertate, iubire și vise care se vor transformate în realitate.

De altfel, următorul poem din volum reia sau mai bine spus reiterează atmosfera din cel precedent, ca și cum spiritul lui Kerouac însuși l-ar fi vizitat pe poet, „contaminându-l” de același valori și de același stil de viață: „cu o sticlă de bere în mână// și-o țigară în colțul gurii/ mă uit la oamenii care trec prin fața mea/ pe trotuarul aglomerat// sunt toți la fel, grăbiți, indiferenți,/ bipede automate// mai iau o înghițitură de bere/ trag încă un fum// plăceri simple și reale// nu-mi pasă de lumea asta/ nici măcar de mine/ pentru că adevărata libertate/ este să nu te lași prins de nicio ancoră// mă plimb prin oraș/ fără destinație/ și îmi las gândurile/ să zboare în voie/ nu-mi pasă de regulile lumii/ nici de cei care le fac”.  Înțelegem din acest poem faptul că pentru Gabriel Chiriac adevărata libertate înseamnă lipsa oricărei ancore. Dar oare asta să însemne lipsa oricăror rădăcini sau lipsa oricărui sistem de valori spirituale? Ce se înțelege prin acele „ancore”? Cel mai probabil, prin „ancore” trebuie să înțelegem toate acele lucruri care ne țin în loc și ne împiedică dezvoltarea: preconcepțiile, stereotipurile, iluziile, așteptările, orgoliile. Altfel spus, pentru a simți adevărata libertate trebuie să te lași 100% liber, inclusiv de sine însuți.

De altfel, în legătură cu raportarea la sine, poetul ne mai face o demonstrație de detașare de sine, într-un alt poem în care vorbește de fapt despre vindecare: „sunt un tip obișnuit// și la fel de normal ca tine/ n-am pus niciodată la îndoială primăvara/ sau blues-ul// acesta-i primul pas spre vindecare./ sunt sigur că mai târziu voi râde”. Întrebarea care se pune este: vindecarea de ce boală? De bună seamă de boala auto-divinizării, de boala de a avea o părere extraordinar de bună despre sine. Care este întotdeauna fatală.

Desigur că o altă cale spre vindecarea de sine este și iubirea, înțeleasă ca eliberare de sine pentru a lăsa loc celuilalt să te locuiască din punct de vedere emoțional, să te completeze, să te ridice la maximum de potențial: „în adâncurile mele// se ascunde o străină,/ îmi umblă/ prin vene/ îmi vorbește/ în limbi necunoscute/ cu sunete ciudate/ pe care nu/ le înțeleg./ nici măcar nu știu/ ce întrebări/ să-i pun”.  

Revenind la adevărata libertate, putem spune că aceasta poate fi atinsă și prin intermediul fanteziei, adică prin lăsarea liberă a imaginației să construiască cât mai multe lumi imaginare, care ar putea chiar să devină reale: „în mintea mea// se înalță un palat,/ o clădire imaginară/ de marmură albă,/ o operă de artă/ a minții mele,/ o arhitectură/ a imaginii// în fiecare cameră există/ o altă lume”.

În finalul volumului, Kerouac își face din nou simțită prezența, într-o manieră mai pregnantă, dar și mai subtilă, el ne mai fiind numit. În schimb, trimiterea la al treilea ochi, la ochiul spiritual, din poemul ce încheie volumul, este o trimitere cât se poate de directă la scriitorul beatnic, care era un tip deosebit de spiritual: „o stea se naște// în ochiul minții.// aducând și luând,/ creând și distrugând.// toți de aici suntem/ și actor/ și spectator/ într-un spectacol fără/ sfârșit”. Așadar, adevărata libertate ține inclusiv de libertatea spirituală, de a-ți lăsa spiritul liber să descopere cât mai multe forme de cunoaștere, de a-ți provoca constant spiritul pentru a se autodepăși, pentru a-și atinge întregul potențial spiritual.

În concluzie, Gabriel Chiriac ne invită, prin poemele sale din Kerouac blues, la o eliberare de sine, la o călătorie spirituală în căutarea adevăratei libertăți și a iubirii, ba chiar ne provoacă să ne depășim condiția spirituală. Iar faptul că o face prin intermediul unor poeme minimaliste, pe alocuri chiar aparent simpliste, dovedește încă o dată că profunzimea lucrurilor nu vine din complicarea lor, ci dimpotrivă, din simplitatea și din simplificarea lor, mai corect spus, din reducerea lor la esență.