Descântece de dor de mamă sau Din gura pruncului...

Cronica volumului de poeme ma-ma de Tudor Crețu

(Editura Vellant, 2024)

 

Tudor Crețu este scriitor, jurnalist, manager cultural și doctor în literatură cu o teză despre raportul dintre imaginarul literar și narcotice. A debutat în anul 2001 cu volumul de poeme Dantelările Adelei. Au urmat volumele de versuri Obiectele oranj (2005), Fragmente continue. Poeme live (2014), Blesteme & more (2021). Ca prozator debutează în anul 2008 cu romanul Omul negru. În 2013 îi apare volumul Casete martor (parte a unui proiect epic în derulare), iar în 2023, romanul Maluri. Este prezent în publicații culturale românești și internaționale. A participat la festivaluri literare în Bolivia, Columbia, Croația, Honduras, Serbia, Turcia etc. Cel mai nou produs cultural al acestuia este volumul de poeme ma-ma, apărut la editura Vellant în 2024. Asupra acestuia mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Acest nou volum de poeme stârnește curiozitatea încă de la titlu și de la copertă, ambele deosebit de sugestive pentru conținutul volumului. Mai exact, coperta reproduce un fragment dint-o tablă școlară, veche, din acelea pe care se scria cu cretă, pe care un elev de clasa I învață să scrie primul cuvânt pe care l-a și rostit: ma-ma. Dar desigur că asta nu înseamnă că avem de a face cu vreun volum de poezii pentru copii, sau cu vreun altfel de amintiri din copilărie, din cea mai veche pruncie. Avem aici o metaforă foarte puternică, care ni se deslușește după primele poeme din volum: poetul trăiește necruțătorul eveniment al pierderii mamei, moment ce îl face să se simtă dintr-o dată din nou prunc, din nou copil, ce abia acum învață să își vadă mama, să își cunoască mama, să își iubească mama și să îi spună pe nume, cu voce de prunc: ma-ma.

Așadar, noul volum, îi este dedicat în exclusivitate mamei, sau mai bine spus, memoriei mamei. Este un volum de doliu, un volum în care poetul ne înfățișează toate etapele doliului prin care a trecut: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea.

Pentru cititorii fideli ai lui Tudor Crețu, trebuie spus că din punct de vedere estetic și stilistic, volumul acesta vine în descendența celui anterior, Bleste & more (CDPL, 2021). Dar de data aceasta nu mai avem de a face cu blesteme propriu-zise. Rămâne totuși, desigur, ritmul și exprimarea specifice incantațiilor populare, rămâne vocea gâtuită, tonul apăsat, amenințător, rămâne frustrarea și furia imprimate textelor, dar nu mai sunt blesteme, ci mai curând o serie de descântece de dor de mamă, rostite cu vocea unui prunc furios pe soartă și chiar pe Dumnezeu.

Într-adevăr, poetul se ia la trântă cu soarta crudă și cu Însuși Dumnezeu care decide să îi ia mama de lângă el, deși sau tocmai pentru că în ultimul ceas i-a cerut ajutorul. Dar a fost refuzat: „Și am încercat s-o ajut. Plânsul a rămas uscat. Ochiul, slut. Să postesc. Cu cozi de mătură să mă smeresc. Să mă-ncrust, sângele să nu mai fie nici must. Și cariul să se (re)tragă, carnea să-mi fie prea vagă. Osul prea moale. Cu nicio foale să nu-l mai umfli la loc./ De Crăciun voi săruta steluța prinsă-n breloc”.

Foarte interesant este faptul că, până în ultimul text din volum, care este un amplu poem în proză, mai apropiat de proză decât de poezie, nu ni se precizează, ad litteram, că mama poetului a plecat la Domnul, că a trecut în veșnicie (acest poem marchează de altfel acea ultimă etapă a doliului: acceptarea). Dar moartea acesteia este sugerată, în imagini puternice și ca impact și ca putere de sugestie, aproape în fiecare text. Și totuși, poetul nu o numește, făcând, poate, apel la acea superstiție care spune că ceea ce nu numești, ceea ce nu are un nume, nu exită și nu te poate atinge; și totodată pentru că alege să nu creadă, să nu accepte încă, această realitate cruntă. El se comportă ca și cum mama lui ar fi încă în viață, undeva pe aproape, ca și cum ar apărea de nicăieri ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic: „O să suni din nou, sunt convins. Celularul va crăpa ca un ou, negru învins. O să bați la ușă - vizorul va aduce a buric într-o gușă. O să mă strigi pe jos. PVC-ul se va transforma în os, sticla-n măduvă. Mamă, mamă, ne-mai-văduvă! Dincoace de lucarne, mă-ngraș, dar nu mai sunt carne. Umblu, dar nu mai fac pași. Ceva-ntre spirit, oricum, și apaș. Între mort și viu, eu, singuru-ți fiu”.

Și totuși, poate cel mai puternic poem din acest volum este cel în care poetul se face pe sine tot mai mic, în care se transpune din nou în stadiul de copil, sau, așa cum sublim se exprimă, făcând o trimitere subtilă, la sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului, redevine pentru o secundă prunc. Este totodată și poemul în care sugestia morții mamei apare cel mai pregnant, prin folosirea cuvintelor „humă” și „pământ”. Este poemul în care durerea și furia se întrepătrund cu resemnarea și cu împăcarea: „Ma-ma, șlapul roz să-l extrag din grămadă, ca pe un loz. Să-l mestec ca pe o gumă. Tu, eu, el = humă. Să-l frământ. Tu, eu, el = pământ. Sfetărul să ți-l mai calc o dată: lână elizee, mată. Să-mi trec mâna peste. Paradis încins, fără creste. Să copiez și eu măcar o rețetă, să strâng ce-a mai rămas - în eprubetă. S-o leg cu celofan, cum legai murătura an de an, s-o arunc în marea secretă, să sfârâie-n ea/ s-o ilumineze ca o cometă. Sau: în mare s-o arunc - mesajul meu de prunc”.  

Așadar, ma-ma, noul volum de poeme al lui Tudor Crețu este în primul rând un volum omagial, un volum tribut, un anti-testament, am putea spune, sau mai degrabă un răspuns la testamentul moral lăsat de mama lui prin toată viața acesteia. Ceea ce atrage însă atenția este faptul că, deși în mod normal, acest gen de experiențe livrești, ies cumva de sub incidența judecății critice, fiind apreciate exclusiv prin prisma mesajului omagial, prin prisma durerii provocate de doliu, de pierderea persoanei dragi autorului, deși cu siguranță era conștient de această realitate, Tudor Crețu a ținut să dea volumului său și o înaltă ținută literară, uzând de formulări 100% poetice, de această estetică magic-populară pe care o pune excelent în slujba mesajului pe care îl are de transmis cititorului. Nu s-a mulțumit doar să-și plângă mama în cuvinte simple, ca orice om aflat în această situație, ci a dorit să-și exprime durerea într-o manieră eminamente literară. Și sunt convins că nu a făcut-o pentru a demonstra ceva criticii literare, ci, din dragoste nețărmurită pentru mama sa, a vrut să îi dedice un necrolog atipic, un necrolog pe care l-a scris la înălțimea iubirii lui față de ma-ma.