Libertate creştină vs. Predestinare - după epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

 Libertate creştină vs. Predestinare

- după epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

 

 

I. Preliminarii

Sfântul Apostol Pavel, cel supranumit şi Apostolul Neamurilor, pentru întinderea spaţiului geografic pe care l-a parcurs propovăduind Evanghelia lui Hristos, sau pur şi simplu Apostolul, prin articulare sugerându-se o suspunere a acestuia faţă de ceilalţi apostoli, datorită înălţătoarei sale teologii, strecoară în scrierile sale, intenționat sau neintenționat, nu vom putea știi niciodată, o „piatră de poticnire”, tocmai în acea epistolă în care aminteşte de „piatra de poticnire şi sminteală din Sion”. Este vorba despre Epistola către Romani şi de acele versete care, la o lectură „ad litteram” induc în mintea celor necopți pe deplin, ideea predestinaţiei, în speţă: capitolul 9, versetele 18-23: „18. Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. 19. Îmi veţi zice deci: De ce mai dojeneşte? Că voinţei Lui cine îi va sta împotrivă? 20. Dar, omule, tu cine eşti, care răspunzi înaintea lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? 21. Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceiaşi frământătură să facă un vas de cinste iar altul de necinste? 22. Şi ce este, dacă Dumnezeu, voind să-şi arate mânia Sa şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale gătite spre pieire; 23. Şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă?”.

II. Încadrarea versetelor în contextul biblic

Spuneam că aceste versete pot fi, şi chiar sunt, o piatră de poticnire, doar citite „ad litteram”. Ori, Sfânta Scriptură nu trebuie citită în acest mod, din cel puţin două motive: mai întâi, pentru că întotdeauna trebuie ţinut cont ce contextul în care sunt presărate „pietrele de poticnire”, aşa cum îndeamnă şi Origen: „Trebuie să căutăm hrana pe toate paginile Scripturii celei de Dumnezeu însufleţite şi să ne ferim de spusele înfumurate şi tulburătoare ale defăimărilor eretice, împărtăşindu-ne din comorile tuturor cărţilor sfinte, fără să ne smintim cum fac cei necredincioşi”; iar mai apoi, pentru că despre epistolele Sfântului  Apostol Pavel, Sfântul Apostol Petru spune: „În ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare” (II Petru 3, 16). În acest caz, foarte importantă este încadrarea versetelor la care facem referire, în economia textului integral. Astfel, în capitolul 9 al Epistolei către Romani, Sfântul Apostol Pavel vorbind despre deosebirea dintre masa evreilor care au fost chemaţi şi evreii care au ascultat chemarea, evocă câteva episoade din istoria poporului evreu, în care Dumnezeu intervine pentru a schimba în mod pozitiv istoria, nefăcând altceva în fond, decât să îi cearnă pe cei care nu au urmat făgăduinţei, de cei care au trăit în spiritul acesteia, şi au înţeles când aceasta s-a împlinit. Oare făgăduinţa este predestinare? La Dumnezeu, da, pentru că El nu schimbă făgăduinţa, dar la oameni, nu, pentru că ei pot să o primească, să creadă în ea şi să o împlinească; pot să o primească, să creadă în ea, dar să nu o urmeze; pot să o primească şi să nu creadă, sau pot chiar să nu o primească. Şi toate astea, pentru că sunt liberi, exemplul cel mai concludent fiind chiar poporul evreu.

III. Identificarea corespondenţelor cu celelalte texte biblice

În dezbaterea acestor versete, foarte importantă este şi analiza corespondenţelor pe care Biserica le-a stabilit pentru fiecare verset în parte, cu celelalte texte din Sfânta Scriptură. Astfel, versetul 18 este pus în legătură cu Ieşire 4, 21, unde se relatează conversaţia lui Dumnezeu cu Moise, în legătură cu confruntarea acestuia cu Faraon. Aici se pune problema împietririi inimii lui Faraon, dar cu două scopuri precise: primul, să îi determine pe evrei să lupte mai aprig pentru idealul lor, şi al doilea, să cunoască Faraon puterea lui Dumnezeu; versetul 19 este bazat pe afirmaţia lui Dumnezeu pusă în gura prorocului Isaia: „Planul Meu va dăinui şi toată voia mea o voi face” (Isaia 46,10), afirmaţie justă, care nu face altceva decât să arate atotputernicia lui Dumnezeu și totodată neschimbabilitatea planului Său celui din veșnicie; comparaţia lui Dumnezeu cu un olar, din versetul 20, nu este proprie Apostolului Neamurilor, ci este tot o referință la prorocia lui Isaia: „Ce stricăciune! Oare olarul poate fi socotit drept lut? Lucrul poate spune despre lucrător: „Nu m-a făcut el!”? Vasul zice oare despre olar: „El nu pricepe?” (Isaia 29, 16). În această exprimare, Dumnezeu este asemănat cu un olar, în sensul că, atoateştiutor fiind, ştie întotdeauna ceea ce se întâmplă cu ceea ce iese din mâna Sa. Este adevărat că Sfântul Apostol Pavel împinge puţin exprimarea sa în altă direcţie, dar despre asta vom analiza cu alt prilej; versetul 21 îşi are corespondentul în prorocul Ieremia (18, 4-5), unde se pare că se dezleagă cu adevărat problema comparaţiei cu olarul, versete ce trebuiesc la rândul lor citite dimpreună cu cele de dinaintea lor, mai exact începând cu versetul 3: „Şi am intrat eu în casa olarului şi iată acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă. Şi a fost cuvântul Domnului iarăşi către mine şi mi-a zis: Casa lui Israel, oare nu pot să fac și Eu cu voi, ca olarul acesta, zice Domnul? Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteți și voi în mâna Mea, casa lui Israel!” (Ieremia 18, 3-5). După cum vedem, aici Dumnezeu doar îi atenţionează pe evrei că se poate comporta ca un olar cu lutul său, în cazul neascultării lor. Sfântul Apostol Pavel a ales să folosească această comparaţie, tocmai pentru că în contextul lui, nu vorbea despre altceva, decât despre evreii care au căzut în neascultare, şi a simţit potrivit să le amintească pilda olarului şi avertismentul Domnului.

IV. Dezbatere

În cele ce urmează vom analiza posibilii factori care l-au determinat pe Sfântul Apostol Pavel să rostească „piatra de poticnire”. Ce îl va fi determinat pe Apostolul Neamurilor să rostească aceste cuvinte încuietoare? Cu siguranţă putem vorbi aici atât despre un factor ce ține de formare sa anterioară, cât şi despre un factor strict contextual. Primul factor se referă la faptul că, înainte de convertirea sa miraculoasă de pe drumul Damascului, relatată în cartea Faptele Apostolilor, în capitolul 9, Sfântul Apostol Pavel, pe atunci numit Saul din Tars, fusese un fariseu rigorist, după cum însuşi afirmă (Fapte 26, 5), şi învăţase la celebra școală a lui Gamaliel Legea lui Moise, pe care o păzea cu devotament, aspect ce justifică inclusiv predispoziţia acestuia de a face trimiteri la texte din Vechiul Testament, pe care fireşte că le stăpânea foarte bine, dar pe care cei nepricepuţi le puteau interpreta greşit. Factorul contextual se explică astfel: Sfântul Apostol Pavel a ales să folosească această comparaţie tocmai pentru că în contextul lui, nu vorbea despre altceva, decât despre evreii care au căzut în neascultare, şi a simţit potrivit să le amintească pilda olarului şi avertizmentul Domnului. Pe lângă aceşti doi factori, să-i numim obiectivi, mai putem vorbi și despre un al treilea factor, subiectiv, și anume cel temperamental; se poate observa că tonul folosit în acest fragment al epistolei nu este unul tocmai calm; acesta avându-şi obârşia în temperamentul „vulcanic” al Apostolului, temperament care îl va fi făcut să fie atât de zelos şi în vechiul său statut, cel de fariseu (zel exemplificat prin hotărârea sa de a pleca la Damasc pentru a-i aduce legaţi la Ierusalim pe creştinii de acolo, fără să i se ceară această misiune), şi care acum va fi fost răscolit de latura în care alunecase tema epistolei sale. Fireşte că nu îi va fi picat bine să îşi mustre conaţionalii, dar datoria impusă de noul său statut, cel de Apostol al Domnului Hristos, o impunea cumva de la sine.

IV. 1. O analiză ortodoxă a cuvintelor Sfântului Apostol Pavel.

Sfântul Teofilact al Bulgariei, unul dintre exegeții ortodocși ai Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, ajungând la capitolul 9, versetul 18: „Aşadar, Dumnezeu miluieşte pe cine voieşte, iar pe cine voieşte, îl împietreşte”, mai întâi atrage atenţia asupra legăturii versetului cu textul anterior: „Aici, dumnezeiescul Apostol trage încheierea celor zise mai sus şi hotărăşte ca nu se cuvine a cere cineva seama de la Dumnezeu, pentru că El miluieşte pe cine voieşte, precum pe Evreii care au făcut viţelul în pustie, pe care nu i-a pedepsit; iar pe cine voieşte, îl împietreşte ca pe Faraon”. Apoi, dă o explicaţie mai amănunţită a expresiei „îl împietreşte”, tocmai pentru a nu fi înţeleasă ca o acţiune necuviincioasă a lui Dumnezeu, care pledează întotdeauna pentru libertatea omului: „Precum soarele înmoaie ceara, dar întăreşte lutul – nu de sine, ci pentru osebita materie a cerii şi a lutului – tot aşa se zice că Dumnezeu a împietrit inima cea de lut a lui Faraon. În ce chip? Prin îndelunga Sa răbdare. Pentru că, răbdându-l îndelung, l-a făcut mai împietrit, precum, de pildă, dacă cineva ar avea un rob viclean şi rău, şi nu l-ar pedepsi, ci ar folosi către dânsul iubirea de oameni, l-ar face mai rău decât era înainte. Nu doar că stăpânul l-ar învăţa răutatea, ci pentru că robul se foloseşte de iubirea de oameni a stăpânului său spre înmulţirea răutăţii sale, defăimându-i bunătatea”.

De asemenea, referitor la versetul 18, şi Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu este de părere că: „A milui Dumnezeu pe cineva însemană în acest context a-i oferi harul Său. A împietri Dumnezeu pe cineva înseamnă a-i retrage harul Său. Urmarea acestui fapt este că omul, lipsit de harul divin, îşi împietreşte şi mai mult inima şi se împotriveşte tot mai mult lui Dumnezeu”. În ce priveşte retragerea harului divin, se ştie încă de la situaţia protopărinţilor, că este o acţiune a lui Dumnezeu, pe care o aplică atunci când omul alege, în virtutea deplinei sale libertăți, să îşi folosească libertatea în scopuri străine de ţelul pentru care a fost creat, acela de a ajunge „la asemănarea” cu Dumnezeu. 

Cu privire la această expresie, Meletie Pigas aduce o lămurire mai amplă: „Nu împietreşte inima Dumnezeu, Cel ce porunceşte a tăia împrejur inima, Cel ce înfruntă tăria cerbiciei pretutindeni, Cel ce pune inimi de carne în oameni (adică înmoaie). Că, de ar fi împietrit Dumnezeu inima lui Faraon, ca acela să cadă, ar fi însemnat că răutatea aceasta a făcut-o Însuşi Dumnezeu, adică Cel ce a dat pricina răutăţii, aprinzând răutatea. Şi, dacă Pavel L-ar fi ştiut pe Dumnezeu împietritor de inimi, cum ar mai fi sfătuit zicând: Nu vă împietriți inimile voastre? Ori, mai ales, cum ar fi poruncit aceasta chiar Dumnezeu? – când zice despre Sine, prin David şi prin Pavel, aşa: Astăzi de veți auzi glasul Lui, să nu vă împietriți inimile voastre (Evrei 3, 7-8). Însă acestea şi cele ca acestea – precum este şi cea zisă de Isaia, că: Ne-ai rătăcit din calea Ta și ai împietrit inimile noastre ca să nu ne temem de Tine (Isaia 63, 17) – nu spun că Dumnezeu săvârşeşte acestea, ci numai îngăduie a se săvârşi”.

Referitor la versetele 19-20: „Îmi veţi zice deci: Pentru ce mai învinuieşte, căci voii Sale cine îi stă împotrivă? Deci dar – o omule! – tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”, Sf. Teofilact al Bulgariei consideră că, Apostolul Pavel atrage atenţia asupra a două atitudini, pentru el inexplicabile, una din partea lui Dumnezeu, iar cealaltă din partea omului. Mai întâi, el nu înţelege de ce Dumnezeu îi mustră pe cei care greşesc, de vreme ce şi aceasta se face din voia sau mai exact din îngăduinţa lui Dumnezeu. Iar mai apoi, îi mustră pe acei care vor să Îl iscodească pe Dumnezeu, să afle un răspuns de la Acesta în situaţiile în care Dumnezeu acţionează în moduri mai presus de puterea de înţelegere a omului.
Cu privire la mult contestatele versete 21-23, cele în care Dumnezeu este asemănat unui olar care face din aceiaşi frământătură atât vase de cinste, cât şi vase de necinste, Sf. Teofilact al Bulgariei consideră că: „Apostolul a folosit pilda aceasta nu pentru ca să ridice stăpânirea de sine a oamenilor (libertatea, n.m.), nici ca să ne facă trândavi şi nemişcaţi precum cele neînsufleţite, ci – aşa cum am zis mai înainte – ca să ne înveţe cum se cuvine a ne supune lui Dumnezeu, arătând covârşitoare tăcere, ascultare şi smerenie iconomiilor pe care le face. Pentru că – precum zice – olarul face, din acelaşi lut, vasele pe care le voieşte, unele spre întrebuinţare cinstită, iar altele spre întrebuinţare necinstită, şi nici unele din vasele acelea nu-i grăieşte împotrivă. Tot aşa şi Dumnezeu, din acelaşi neam al oamenilor, pe unii îi cinsteşte şi-i slăveşte, iar pe alţii îi pedepseşte şi îi necinsteşte. De aceea tu, omule, nu iscodi lucrul acesta, ci închină-te numai şi urmează lutului şi vaselor celor de lut! (…) Să şti însă – o cititorule! – că – precum la vasele de lut nu lutul face a fi unele dintre dânsele cinstite iar altele necinstite, fiindcă lutul este unul şi acelaşi la toate vasele, ci osebirea o face întrebuinţarea lor de către oameni – tot aşa se întâmplă şi la oameni. Pentru că nu firea omenească îi face pe unii să se răsfeţe, iar pe alţii să se muncească; ba, fiindcă firea este una şi aceeaşi la toţi oamenii, ci libertatea alegerii este cea care face această osebire”.
Acelaşi Meletie Pigas, tot într-o notă la tălmăcirea Sf. Teofilact, pune punctul pe i, atrăgând atenţia asupra greşitei înţelegeri a versetelor 21-23, spunând: „unii, cum sunt maniheii şi calvinii, s-au rătăcit din aceste cuvinte ale Apostolului şi au socotit că Dumnezeu, vrând a desluşi şi a înainte-hotărî toată frământătura oamenilor, pe unii i-a făcut spre cinste, iar pe alţii spre necinste. Căci – zic ei – dacă olarul, din acelaşi lut, face unele vase spre cinste, iar altele spre necinste, atunci înseamnă că Dumnezeu pe unii oameni îi hotărăşte dinainte spre mântuire, iar pe alţii spre pieire. Socoteală care este hulitoare şi eretică, fiindcă Dumnezeu nu înainte-hotărăşte, nici nu face pe vreunul necinstit şi spre pieire, ci fiecare se face aşa pe sine însuşi, după a sa alegere. Arătând aceasta, Apostolul scria către Timotei: Întru o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste; iar mai departe zice: Deci de se va curăți careva din acestea, va fi vas spre cinste, sfințit și trebuitor stăpânului, gătit spre tot binele (II Timotei 2, 20) – învăţând prin aceasta să cunoaştem stăpânirea de sine”. Vedem aşadar, intervenţia forte şi foarte lămuritoare a înţeleptului Meletie Pigas, care apără atât pe Sfântul Apostol Pavel, cât şi întreaga învăţătură de credinţă. Iar exemplul dat prin citarea învăţăturilor aceluiaşi Pavel, către Timotei, îşi găsesc o strălucită exemplificare, prin pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Luca, cap. 16), unde vedem că, deşi bogatul apărea ca un vas de cinste, iar Lazăr ca unul de necinste, totuşi, fiecare, prin libertatea pe care o aveau de la Dumnezeu, si-au modificat categoric statutul, primul devenind vas de necinste, despre care ştim că s-a făcut părtaş pierzaniei, iar cel de-al doilea, s-a făcut pe sine vas ales, transformându-şi neputinţa în virtute, cum altfel, dacă nu prin libera sa alegere.

IV. 2. O părere protestantă

Teologul englez de sorginte anglicană, Frederic William Farrar, de altfel un intelectual de mare profunzime, referindu-se la rândul său la versetele pauline dezbătute aici, arată, din păcate, a nu stăpâni prea bine problema predestinaţiei şi a voinţei libere: „Predestinaţia este un anumit adevăr al raţiunii şi al revelaţiunii. Voinţa liberă este un adevăr al revelaţiunii şi al experienţei”. Din această exprimare, se înţelege că teologul anglican acceptă amândouă concepţiile ca fiind valide, lăsând totuşi o diferenţă de nuanţă, în sensul că, predestinarea ar fi un adevăr la nivelul raţiunii şi al revelaţiei, iar libertatea la nivelul revelaţiei şi al experienţei. O exprimare destul de enigmatică, care ne invită să analizăm inclusiv din punct de vedere filologic la ce se referă Farrar prin „nivelul raţiunii” şi prin „nivelul experienţei”. Personal, consider că „nivelul raţiunii” se referă strict la raţiunea limitată a omului, care în puţinătatea minţii sale, are uneori convingerea că destinul său este dinainte stabilit, convingere care ulterior duce la credinţa că predestinarea i-a fost dată prin revelaţie. Pe de altă parte, „nivelul experienţei” care face ca, spre deosebire de predestinare care este „un anumit adevăr”, libertatea să fie „un adevăr” (vedem inclusiv de aici un primat al conceptului de libertate în fața celui de predestinare), se traduce prin acele situaţii în care omul realizează că nimic nu este dinainte stabilit, deși toate datele problemei arată că așa ar fi, ci totul depinde de cum gestionezi o situație de viață, ajutat de propria voință. Fireşte că şi aici primatul aparţine revelaţiei, adică lui Dumnezeu, care ajută omul să ajungă la cunoaşterea propriei sale libertăţi. Dincolo de încercarea noastră de a analiza exprimarea lui Farrar din punct de vedere filologico-teologic, rămâne totuşi sentinţa pe care o dă acesta la speța în cauză. Astfel, el contabilizează dilema „libertate - predestinare” de la Romani, cap 9, cu numărul 1 la categoria „antonimiilor vădite, lăsate fără nici o încercare, pentru că aicea nu este nicio putinţă a împăcării lor cu mintea noastră mărginită”.

Aşadar, intervenţia teologului anglican nu face altceva decât să adâncească misterul dilemei noastre. Şi aceasta deoarece el se mulţumeşte să lase problema pe lista revelaţiilor - am putea spune „dualiste”, clasând libertatea şi predestinaţia ca fiind una şi aceiaşi realitate. Ceea ce este o eroare foarte mare, după cum am văzut că apreciază şi înţeleptul Meletie Pigas.

IV. 3. Problema predestinaţiei şi a liberului arbitru la Fericitul Augustin - a fost Sfântul Apostol Pavel promotor al acestor teze?

Unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericeşti care s-a ocupat cu de-amănuntul de problema predestinaţiei, a fost Fericitul Augustin. Acesta, redactează în anul 397, o lucrare intitulată „Despre liberul arbitru”, scrisă pentru a combate erezia maniheilor (despre care am amintit mai sus, arătând şi combaterea lor de către Meletie Pigas), în care arată „afirmarea libertăţii umane şi a responsabilităţii pe care aceasta o are în privinţa apariţiei răului”. Nimic rău până aici. Numai că, Pelagius, cel căruia îi fusese destinată lucrarea, lecturând greşit textul tratatului augustinian, şi neţinând seama de mobilul lucrării: „acela de a proba, împotriva maniheilor, că răul nu este o instanţă coeternă lui Dumnezeu, că acesta nu are o realitate propriu-zisă şi că forţa lui de constrângere nu este irezistibilă”, a dat naştere unei erezii, în care nega necesitatea harului pentru mântuire, afirmând că omul se mântuieşte doar din faptele sale, care reies doar din liberul arbitru, fără vreo implicaţie a harului, care ar anula liberul arbitru.
În aceste condiţii, Augustin se vede nevoit să intervină, pentru a combate această rătăcire. Astfel, el redactează lucrarea „Despre har şi liberul arbitru”, în care afirmă coexistenţa şi conlucrarea în om, a harului divin şi a liberului arbitru. Liberul arbitru fiind acea facultate de a alege ori binele, ori răul, este in sinea sa independent. Harul nu vine cu nimic în constrângerea liberului arbitru, ci doar ca un ajutor ca omul să îşi direcţioneze liberul arbitru, la a face binele, şi nu răul. 

Dar şi acest răspuns a întâmpinat greşite înţelegeri, de data aceasta din partea unor călugări din Hadrumet, reprezentaţi de un oarecare Florus, care a afirmat: „La ce mai serveşte să ni se predice, să ni se dea porunci de a face binele, şi a evita răul, din moment ce nu noi facem binele, ci Dumnezeu lucrează în noi, atât ca să voim, cât şi ca să împlinim? Superiorii să ne arate ce să facem şi să se roage pentru noi, dar să nu ne mai corecteze sau să ne mustre”.

Şi din nou Fericitul Augustin trebuie să clarifice problema. De data aceasta, el scrie lucrarea „Despre corecţie şi har”, în care, lărgind problema, lansează învăţătura despre predestinaţie, afirmând că, pe lângă faptul că Dumnezeu lucrează în noi prin intermediul harului, El ştie totodată dinainte pe cei ce se vor mântui, aceştia fiind dintru început predestinaţi la fericire. Dar pe de altă parte, afirmă: „Dacă întrebi de ce să corectezi pe cel predestinat la fericire? – Eu îţi răspund că predestinarea este un mister divin, noi nu ştim cine este sau nu predestinat, dar ştim că, predica și corecţia îți servesc ca să faci binele, iar Dumnezeu, pe cel ce face binele, nu-l respinge. Întărind voinţa, harul apără în noi libertatea”.

Vedem totuși de aici că Fericitul Augustin lasă să se înţeleagă că nu ar exista şi o predestinaţie la rău, şi că cei care nu au primit acea predestinaţie la binele veşnic, pot să îşi câştige starea de fericire prin lucrarea virtuţilor, care se realizează tocmai prin conlucrarea liberului arbitru cu harul divin. Practic el afirmă aici doar o împărţire a oamenilor între aleşi şi nealeşi, altfel spus el vorbește despre o predestinaţie a sfinţilor şi despre un har al perseverenţei care îi ajută pe cei nealeşi să ajungă şi ei la binele veşnic şi la starea de fericire. Formulare de altfel foarte ambiguă, de la care au avut de suferit atât Fericitul Augustin, cât şi întreaga creştinătate. Şi aceasta, deoarece, lăsând ideea neterminată, Fericitul Augustin a lăsat porţi deschise pentru tezele despre predestinare lansate ulterior de protestanți, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care Biserica Ortodoxă nu i-a acordat titlul de sfânt, numindu-l doar „fericit”.
Cât priveşte ereziile care au luat naştere din această serie de formulări incerte ale lui Augustin, cele mai cunoscute, fiind de altfel şi primele, sunt cele ale primilor teologi protestanți, Martin Luther și Jean Calvin, care, „vor nega libertatea omului în ce priveşte mântuirea; faptele mântuitoare sunt produse numai de har, care se serveşte de om ca de un instrument fără libertate”. Această erezie porneşte întru câtva de la neacceptarea unei predestinaţii doar la bine. Cu alte cuvinte, dacă e predestinaţie, este necesar să fie şi la rău, şi atunci harul lui Dumnezeu face toate demersurile către mântuire, liberul arbitru al omului neavând nici o implicaţie în procesul mântuirii, ci el existând doar în planul vieţii pământeşti, ca o facultate de a alege dintre o situaţie şi alta.
Ar mai rămâne de constatat dacă Fericitul Augustin s-a ajutat în aceste învăţături şi de opera şi ideile Sfântului Apostol Pavel. Şi răspunsul este afirmativ. Dar nu numai de epistolele pauline s-a folosit acesta, ci şi de Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, care zice: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl” (Ioan 6, 44) sau „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15, 16). Aceste versete se pare că l-au determinat pe Augustin să formuleze ideea despre predestinaţia sfinţilor. Dar să revenim la posibila inspiraţie paulină a învăţăturii augustiniene despre predestinaţie. În acest sens, P. Bernard Ştef, afirmă că învăţătura despre predestinare i-a fost inspirată lui Augustin de versetele: „Că pe cei ce i-a cunoscut dinainte i-a şi predestinat să fie asemenea Fiului Său… iar pe care i-a predestinat i-a chemat” (Romani 8, 29-30). Și tot de la Sfântul Apostol Pavel, şi-a însuşit Fericitul Augustin şi atitudinea de a se declara neputincios în ceea ce priveşte judecăţile lui Dumnezeu (Romani 11, 33).
Vedem aşadar cum o exprimare dificilă a Sfântului Apostol Pavel, despre care am arătat mai sus ce înseamnă cu adevărat, a dat naştere unei alte erori de exprimare, cea a Fericitului Augustin, care la rândul ei a lăsat deschis drumul unor erezii care şi astăzi tulbură lumea creştină. Dar am văzut, că nici Fericitul Augustin, nici Sfântul Apostol Pavel, nu pot fi acuzaţi de rea intenţie sau de propovăduirea unei credinţe neconforme cu Evanghelia lui Hristos, ba dimpotrivă, și unul și celălalt au învățat, ce-i drept în maniere diferite despre conlucrarea dintre harul dumnezeiesc și libertatea omului, arătând că omul nu se poate mântui nici numai prin faptele sale, fără har, nici doar prin harul dumnezeiesc, fără fapte bune, ci este nevoie ca cele două aripi ale mântuirii să conlucreze în viața omului, așa cum au învățat explicit Părinții Bisericii, dintre care cei mai relevanți în această problemă sunt Sfântul Ioan Casian și Sfântul Maxim Mărturisitorul.

V. Concluzii - Predestinarea la binele veşnic (Efeseni 1,4)

Am arătat mai sus că Fericitul Augustin a vorbit despre o predestinare la bine, a sfinţilor, fără însă a îi deosebi pe aceştia de presupuşii „nesfinţi”, care ar fi lăsaţi din oficiu pe dinafara mântuirii. Iar la această idee, o contribuţie esenţială au avut-o şi epistolele pauline: de pildă, la Efeseni 1, 4, Sfântul Apostol Pavel spune: „Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui”. Dar aici se vorbeşte despre planul iniţial al lui Dumnezeu, după care l-a creat pe om, după chipul şi asemănarea Sa, adică destinat să se îndumnezeiască. Fireşte că planul divin nu s-a schimbat niciodată, doar că prin cădere, omul s-a îndepărtat de scopul său; şi aceasta deoarece, tot din cauza căderii, omul se auto-privează de acea libertate cu care fusese dăruit în starea sa primordială, o libertate monodirectionată în sensul ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu, şi se „mulţumeşte” cu liberul arbitru, acea facultate prin care el poate alege în orice situaţie între ceva şi altceva. Acest liber arbitru nu este tot una cu libertatea. Ar putea fi numit, în cel mai fericit caz libertate bidirecţionată, fie la bine, fie la rău.
După opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, legătura harică dintre om şi Dumnezeu s-a refăcut, în sensul că, omul reprimeşte prin botez, harul pierdut prin păcatul strămoşesc. Acest har vine în ajutorul liberului arbitru, arătându-i calea cea bună de urmat. Iar pentru cei care conştientizează prezenţa harului, liberul arbitru se comportă mai mult ca libertatea propriu-zisă, după cum apreciază şi filosoful creştin român Petre Ţuţea, atunci când afirmă că şi prin această libertate ştirbită de păcatul original (adică liberul arbitru), omul poate ajunge, în parte, prin cultivarea virtuţiilor, la imitarea lui Dumnezeu. Pentru cei care neglijează harul, liberul arbitru rămâne ceea ce este şi adeseori alunecă spre rău, în loc să acceadă spre bine.
Și totuși pentru a întări faptul că în învățătura Sfântului Apostol Pavel nu se regăsește propriu-zis teza predestinării, vom face și o scurtă incursiune în alte locuri din epistolele sale, unde totul este mult mai clar. Astfel, în aceeaşi epistolă către Romani, la capitolul 8, versetele 28-29 (versete puse în legătură cu Efeseni 1, 4), el spune: „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui; căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi”, verset,în care se vorbeşte despre planul din veșnicie al lui Dumnezeu în ceea ce priveşte starea primordială a oamenilor, mai exact despre scopul pentru care avea să-l creeze pe Adam (şi implicit tot neamul omenesc, aflat virtual în coapsele acestuia). Că aşa stau lucrurile, o dovedeşte şi versetul corespondent, I Corinteni 15, 49: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc (adică al lui Adam) să purtăm şi chipul celui ceresc (adică al lui Hristos)”.

De altfel, cele două versete: Efeseni 1, 4, respectiv Romani 8, 29 sunt invocate și de Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, în Catehismul său Ortodox, atunci când dorește să tranșeze problema predestinării și a libertății omului, într-o serie de întrebări și respunsuri, pornind de la scopul creării omului: „Î.: Cu ce scop l-a creat Dumnezeu pe om? R.: Pentru ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu, să-l iubească și să-l preamărească și, prin aceasta, să ajungă la fericirea veșnică. Î.: Planul lui Dumnezeu cu privire la scopul omului, de a dobândi veșnica fericire, nu poartă o denumire mai deosebită în învățătura de credință? R.: Acest plan se numește mai înainte rânduiala lui Dumnezeu. Î.: Oare prehotărârea lui Dumnezeu în privința fericirii omului a rămas neschimbată, atâta timp cât vedem astăzi că omul nu este fericit? R.: A rămas neschimbată, pentru că Dumnezeu, în preștiința și în milosârdia Sa cea fără de margini, și din pricina abaterii omului de la calea fericirii hărăzite lui i-a deschis o nouă cale spre fericire prin Unul-Născut Fiul Său Iisus Hristos: „Precum întru El ne-a și ales înainte de întemeierea lumii...”, spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni, 1, 4). Î.: Cum trebuie înțeleasă mai înainte-rânduirea lui Dumnezeu în legătură cu omul, în general, și cu fiecare, în particular? R.: Dumnezeu a rânduit mai dinainte să le dăruiască tuturor oamenilor și le-a dăruit, într-adevăr, după aceea, harul premergător și mijloace de nădejde pentru a atinge fericirea cerească; iar aceia cărora le-a dăruit El harul, și l-au primit de bunăvoie, și au întrebuințat mijloacele lui mântuitoare primite în dar, și au mers pe drumul fericirii arătat de El, unora ca aceștia le-a pregătit fericirea. Î.: Cum vorbește despre aceasta cuvântul lui Dumnezeu? R.: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât...” (Romani, 8, 29). Î.: Ce ne lămurește în această privință Biserica Ortodoxă? R.: În Mărturisirea de credință a Patriarhilor răsăriteni este spus: „Fiindcă Dumnezeu a știut mai dinainte cum că unii se vor folosi în scop bun de libertatea lor, iar alții într-un scop rău, atunci de aceea pe unii i-a hotărât spre slavă, iar pe alții spre osândă” (Articolul 3)”.

Așadar, din toate cele expuse până aici, atât din cuvintele Sfântului Apostol Pavel cât și ale Sfinților Ioan Casian, Teofilact al Bulgariei și Filaret al Moscovei, se înțelege foarte clar că nu poate fi vorba despre nicio predestinare a lui Dumnezeu, ci doar despre faptul că omul, folosindu-se greșit de libertatea primită de la Dumnezeu, singur se „predestinează” la rău, Dumnezeu nefăcând altceva decât să îi respecte unuia ca acestuia libertatea de a se înrobi în rău, nesocotind adevărata libertate primită de la Dumnezeu, ca ajutor pentru a ajunge la desăvârșire, la asemănarea cu Dumnezeu, adică la a-și atinge scopul pentru care a fost creat, anume îndumnezeirea.  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură – Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; cu aprobarea Sf. Sinod; Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988;
2. Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuirea Epistolei către Romani a slăvitului şi prealăudatului Apostol Pavel, tălmăcită din elina veche şi cea nouă şi împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, îndreptarea tălmăcirii, note ale ediţiei şi înainte cuvântare: Florin Stuparu; Editura Sofia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005;
3. Sf. Augustin – Liberul arbitru; Ediţie bilingvă, text latin-român; Traducere, note introductive, note şi comentarii de Vasile Sav; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;
4. de Canterbuty, Anselm – Despre libertatea alegerii (ediţie bilingvă). Traducere din limba latină de Laura Maftei; Notă introductivă, note şi studiu de Ovidiu Stanciu, Editura Polirom, 2006;
5. Ştef, P. Bernard – Sf. Augustin, Omul, Opera, Doctrina; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2000;
6. Viaţa şi operele Sf. Ap. Pavel – Traducere după F. W. Farrar (Doctor în Teologie şi membru al societăţii regale englezeşti, arhidiacon şi canonic de Vestminister şi capelan ordinar al reginei Angliei), de Nicodim, Patriarhul României; Partea a II-a, Editura şi Tiparul Sfintei Monastiri Neamţu, 1942;
7. Verzan, Pr. Dr. Sabin – Sfântul Apostol Pavel, Istoria propovăduirii Evangheliei şi Organizarea Bisericii în Epoca Apostolică; Carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.; Editura I.B.M.B.O.R.; Bucureşti; 1996;
8. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin – Studiul biblic al Noului Testament, curs pentru anul II; Editura Europolis; Constanta; 2005;
9. Origen, - Scrieri Alese, Partea a II-a, colecţia P.S.B., nr. 7, Carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Iustin, Patriarhul Biserii Ortodoxe Române. Traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu; Studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R.; Bucureşti, 1982;

10. Filaret, Sfâ Mitropolitul Moscovei - Catehismul Ortodox, traducere din limba rusă de Ghiorghiță Ciocioi, editura Sophia, București, 2007.